Când ai bogăție, cugetă cum vei răbda cu vrednicie sărăcia.
Când ești fericit, cugetă cum vei răbda cu vrednicie nefericirea.
Când te laudă oamenii, cugetă cum vei răbda cu vrednicie defăimările lor. Și toată viața ta, cugetă cum vei muri cu vrednicie.
Toate faptele pe care nu le săvârșești în numele cerului și cu îngăduința cerului vor aduce roade amare, pentru că cerul nu le va uda cu ploaia harului și nici nu le va lumina cu lumina sa făcătoare de viață. În tot ce ai de gând să faci, apleacă urechea la sfatul cerului! La toate câte țeși, leagă ițele de cer!
Astăzi vom afla, din cartea Ne vorbește părintele Porfirie, despre un învățător și povățuitor în viața duhovnicească, despre care s-a spus că era un vas în care Duhul Sfânt a sălășluit cu răbdare, iertare și blândețe, făcându-l să se roage cu îndrăzneală, să-i potolească pe cei care se mânie, să îndemne la ascultare și să-L urmeze pe Hristos. Miezul învățăturii sale a fost iubirea de Hristos, niciodată un cuvânt moralizator în sine, ci rodul unei vieți înduhovnicite, singura cale care duce la „bucuria lui Hristos cea plină de tot harul, care dăinuie veșnic, care aduce o pace nestrămutată, fericirea cea plină de liniște, bucuria care covârșește orice bucurie”, precum spunea el însuși.
Cuviosul Bătrân nu s-a trufit niciodată cu harismele pe care i le-a dăruit Dumnezeu. Trăia în chip smerit și nebăgat în seamă, cu încredințarea că nu avea nimeni ceva de luat de la dânsul: „eu nu am nimic, numai Hristos le are pe toate.” Când vedea minunatele lucrări ale harului lui Dumnezeu din sufletul său, o făcea numai pentru „a simți oamenii îmbrățișarea pe care Hristos o aduce tuturor, pentru ca creștinii să fie ajutați și să se mântuiască, aflându-se în comuniune de iubire cu Hristos.”
Porfirie Kavsokalivitul (1906-1991) a fost un monah și duhovnic grec contemporan de la Muntele Athos. S-a născut (cu numele de botez Evanghelios) la 7 februarie 1906, lângă satul Sfântul Ioan din Karystia (Evvia), aproape de Aliveri. Părinții săi erau săraci, iar tatăl său, cântăreț bisericesc, care îl însoțise chiar pe Sfântul Nectarie de la Eghina în călătoriile sale, a plecat să lucreze la canalul Panama. Din pricina sărăciei, Evanghelios a părăsit devreme școala și a plecat, la rândul său, să muncească. Visul său, încă de mic, a fost să devină monah. A fost primit ca ucenic, în ciuda vârstei sale fragede, de doi monahi din Kavsokalivia. Foarte ascultător și muncitor, a izbutit în doar câțiva ani să învețe poate mai mult decât ar fi învățat la școală sau universitate.
Dacă dorești libertatea, încearcă mai întâi să te dezrobești de tine însuți. Dacă pentru cunoaștere, legea de căpătâi era „cunoaște-te pe tine însuți”, atunci pentru morală legea de căpătâi este „dezrobește-te de tine însuți!”. Dacă vrei să ajungi la libertate prin revoluție, pornește mai întâi o revoluție împotriva ta însuți, și te vei încredința că toate celelalte revoluții sunt de prisos. Dacă vrei să ajungi la libertate prin război, pornește mai întâi război împotriva ta însuți, și dacă vei duce acest război la bun sfârșit, te vei încredința că toate celelalte războaie sunt de prisos.
Zici, nu-i așa, că dorești libertatea? Atunci trebuie să stai alături de Dumnezeu, împotriva ta însuți și împotriva lumii. Mai întâi împotriva ta, de vreme ce în tine se află cel mai însemnat câmp de luptă împotriva lumii. Dacă vei birui lumea aici, în tine însuți, pe cel mai însemnat câmp de luptă, atunci ai biruit-o pe toate fronturile. Iar dacă o biruiești pe toate fronturile fără să o biruiești și în tine însuți, ea va rămâne neînfrântă în cea mai însemnată cetate a sa. Dacă nu te biruiești pe tine însuți, cu toate celelalte străduințe ale tale, nu vei reuși decât să sari dintr-o temniță în alta, dintr-o colivie în alta. Nici libertatea socială, nici libertatea națională, nici libertatea statală, nici libertatea internațională, fără libertatea de sine, nu sunt nimic altceva decât numele amăgitoare și mincinoase ale feluritelor temnițe, ale feluritelor colivii. Dezrobește-te de tine însuți și vei fi afară din toate temnițele și coliviile. Când cel închis vrea să fugă din temniță, nu se trudește să dărâme mai întâi zidurile din jurul închisorii, ci zidul propriei sale celule.
Să vă bucurați de toate cele ce ne înconjoară. Toate ne învață și ne călăuzesc spre Dumnezeu. Toate împrejurul nostru sunt picături care izvorăsc din iubirea lui Dumnezeu. Cele însuflețite și cele neînsuflețite, și plantele, și animalele și păsările și munții și mările, și apusurile de soare, și cerul înstelat. Sunt micile iubiri prin mijlocirea cărora ajungem la iubirea cea mare, la Hristos. Să vă folosiți de clipele frumoase. Clipele frumoase apleacă sufletul spre rugăciune, îl fac subțire, nobil, poetic. Treziți-vă dimineață să vedeți răsăritul soarelui îmbrăcat în porfiră. Atunci când v-a însuflețit vreun peisaj frumos, o bisericuță, ceva frumos, să nu rămâneți la acestea, mergeți mai departe, la doxologia pentru toate cele frumoase, pentru a-L trăi pe singurul Frumos. Toate sunt sfinte – și marea, și îmbăierea, și mîncarea. Să vă bucurați de toate. Toate ne îmbogățesc, toate ne călăuzesc spre marea Iubire, toate ne călăuzesc spre Hristos. Să luați aminte la câte a făcut omul – casele, clădirile mari și mici, orașele, satele, oamenii, civilizația noastră. Să întrebați, să vă întregiți cunoștințele despre orice, să nu stați nepăsători. Aceasta vă ajută la o mai adâncă cercetare a minunățiilor lui Dumnezeu. Toate devin prilejuri de a ne lega cu toate și cu toți. Devin pricini de mulțumire și de rugăciune către Domnul a toate. Să trăiți în mijlocul naturii, al tuturor. Natura este taina Evangheliei. Însă, când nu are cineva har lăuntric, nu-i folosește natura. Natura ne trezește, dar nu ne poate duce în Rai. Toate cele ce țin de natură ne ajută mult în viața duhovnicească, atunci când sunt cu harul lui Dumnezeu.
Dacă nu aveți iubire către aproapele și către Dumnezeu, dacă vă leneviți, are să se răzbune omul cel vechi pe voi, or să vă greșească toți și toate, o să cârtiți zicând: „De ce ai lăsat asta aici? De ce acolo?” Și o să socotiți că e din pricina treburilor, a ostenelii. O să ziceți „Ce-o să fie cu starea asta în care am ajuns? Cum de mă port așa?” fără să înțelegeți de unde izvorăște această stare. Pe când, aceasta este răzbunarea instinctelor. Dacă aveți iubire către Dumnezeu și către aproapele, Dumnezeu va dărui smerenia, va dărui sfințirea.
CARTEA E O VIAȚĂ 