Părinții Bisericii – Pagina 6

Părinții Bisericii – Hildegard von Bingen

Când mi-am început documentarea pentru seria Părinții Bisericii, au existat multe nume feminine care apăreau fie în istoria personală a acelor episcopi, martiri și sfinți, fie în istoria Bisericii în sine, având propria poveste independentă și viață trăită pentru Hristos. Așa că, în luna martie, m-am gandit să scriu niște rânduri despre câteva femei deosebite din istoria Bisericii, onorând faptul că pe lângă cercul celor trei Capadocieni era și o soră, o sfântă de la care chiar și ei aveau de învățat…; sau, undeva departe de locul în care fusese exilat, chiar și marele teolog Ioan Gură de Aur avusese o ucenică, diaconiță…; sau într-o odaie din Imperiu, o mamă se ruga fierbinte pentru fiul ei, Augustin.

Încheiem această mini-serie din luna martie cu o femeie remarcabilă – Hildegard von Bingen (1098-1179) – o călugăriță și stareță benedictină, una dintre cele mai importante reprezentante ale misticismului german, deținând cunoștințe în o mulțime de domenii și, datorită lor, exercitând o influență pe care foarte puține femei ar fi putut-o avea în acele vremuri. De altfel, este una dintre puținele femei care deține titlul de Doctor al Bisericii, titlu acordat celor care, prin viața lor sfântă și învățăturile teologice, au avut un impact semnificativ asupra spiritualității creștine.

Continuă lectura

Apoftegmele Părinților pustiei #18

Unul l-a întrebat pe un bătrân: „De ce, când stau în sălașul meu, duhul îmi cutreieră în toate părțile?” Bătrânul i-a răspuns: „Fiindcă sunt bolnave celelalte simțuri din afară, văzul, auzul, mirosul, vorbirea. Dacă însă le întrebuințezi pe acestea în curăție, celelalte simțuri dinlăuntru își găsesc liniștea și tămăduirea.”

Unul l-a mai întrebat pe un bătrân: De ce, când stau în sălașul meu, deznădăjduiesc?” Acela i-a răspuns: „Fiindcă nu ai cugetat încă nici la odihna la care nădăjduim, nici la pedeapsa viitoare. Dacă ai fi luat bine aminte la acestea, chiar de ți-ar fi plină de viermi chilia ta, ai răbda și nu ai deznădăjdui.”

Apoftegmele Părinților pustiei este o serie dedicată perioadei Postului Paștelui, în care ne propunem să descoperim spusele Părinților pustiei pe baza volumului Apoftegmele Părinților deșertului. Versiunea coptă sahidică sau Patericul copt, ediţie critică, studiu introductiv, note, revizie finală, concordanţă de Ștefan Colceriu.

Apoftegmele Părinților pustiei #17

Un frate l-a întrebat pe un bătrân: „Părinte, de ce am inima împietrită și fără frică de Dumnezeu?” Bătrânul i-a răspuns: „Socotesc că, dacă omul păstrează mustrarea în inima sa, va dobândi frica de Dumnezeu.” Fratele a întrebat: „Ce este mustrarea?” Bătrânul i-a răspuns: „Înseamnă ca omul să-și mustre sufletul pentru toate lucrurile, zicându-i: „Adu-ți aminte că trebuie să ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu.”

Un frate i-a spus lui apa Paisie*: „ Ce să fac, căci am inima împietrită? Nu am frică de Dumnezeu.” Acela i-a răspuns: „Du-te și alătură-te unui frate care are frică de Dumnezeu și, din felul lui de a se teme, vei dobândi și tu frica de Dumnezeu.”

*„Apa” = transliterare din coptă a cuvântului „avva”, „părinte, tată”.

Apoftegmele Părinților pustiei #16

Întâmplare povestită de un bătrân despre un tânăr care voia să devină anahoret, dar era împiedicat de mama lui să o facă. Tânărul a insistând, zicând „Vreau să-mi mântuiesc sufletul!” Ea s-a străduit să-l oprească, dar nu a izbutit, așa că i-a dat drumul. După ce s-a dus să se călugărească, a fost nepăsător și și-a dus viața rău. Iar când a murit mama lui, după o vreme, s-a îmbolnăvit de o boală atât de grea, încât a intrat în extaz de parcă era dus la judecată. Și a găsit-o pe maica sa împreună cu cei care erau judecâți. Când l-a văzut, ea s-a minunat și i-a zis: „Ce-i fiule, de-ai ajuns și tu aici ca să fii judecat? Unde sunt vorbele pe care le spuneai: Vreau să-mi mântuiesc sufletul!” El s-a rușinat de cele auzite și a rămas trist, fără să spună nimic în apărarea sa. Prin iconomia lui Dumnezeu cel iubitor de oameni, s-a vindecat de boală după cele văzute și s-a pocăit în inima lui de când a avut această cercetare de la Dumnezeu. A stat să cugete la mântuirea sa; și a plâns pentru cele făcute cu nepăsare mai înainte. Și s-a canonic în asemenea măsură, încât mulți l-au îndemnat să se odihnească un pic ca să nu se vatăme din pricina lacrimilor multe. El însă nu voia să fie mângâiat, ci zicea „Dacă nu am putut îndura mustrarea mamei mele, cum voi putea îndura rușinea din ziua judecății în fața lui Hristos și a tuturor îngerilor?”

Un bătrân a spus: „ Dacă ar fi cu putință ca sufletele oamenilor să iasă de frică după înviere la venirea lui Dumnezeu, lumea ar muri de groază și cutremur. Ce priveliște să vezi cum cerurile se deschid și Dumnezeu se arată cu mânie și amenințare și cu mulțimi nenumărate de cete îngerești, ca atunci toată omenirea să vadă toate acestea laolaltă. De aceea, se cuvine ca așa să cugetăm ca și cum i-am da socoteală lui Dumnezeu în fiecare zi, fiind întrebați de faptele din timpul vieții.

Apoftegmele Părinților pustiei #15

Fericita Snykletike spunea că monahul nu trebuie să se întristeze că, bolnav fiind, nu poate să stea neclintit în rugăciune sau să psalmodieze cu glas mare, fiindcă toate aceste suferințe au drept scop nimicirea plăcerilor celor rușinoase. Suferința nimicește păcatul aflat înlăuntru. Aceasta este marea nevoință: să te suferi pe tine însuți pe timp de boală și să-I arăți recunoștință lui Dumnezeu prin imnuri. Să ne ridicăm ochii spre El cu recunoștință. Să nu fim ca aceia care îndură cu greutate, căci noi ne-am înlăturat organele lăcomiei și vedem slava lui Dumnezeu ca într-o oglindă cu ochiul lăuntric, chiar dacă ochiul nostru trupesc, ochiul din afară ne-a fost luat. Dar dacă surzim? Să fim recunoscători că ne pierdem auzul cel deșert. Ne-am rănit mâinile? Le avem pe cele lăuntrice pregătite pentru lupta cu vrăjmașul. Dacă boala ne cuprinde tot trupul, în omul lăuntric sănătatea sporește cu atât mai mult.

Ea mai spunea: Cât despre noi, despre păcatele noastre, să ne închidem în noi înșine ca, prin voința cugetului nostru, să îndepărtăm de la noi pedepsele viitoare. Dacă ții post, nu-ți găsi scuză în vreo boală. Căci și cei care nu postesc cad în aceleași necazuri. Ai început să faci bine? Nu da înapoi, căci dușmanul îți va pune piedici. El e răpus de răbdarea ta. Căci cei care pornesc pe mare, prima dată prind un vânt prielnic și își ridică pânzele. Apoi, urmează un vânt potrivnic, dar marinarii nu aruncă încărcătura corabiei din pricina vânturilor celor multe care vin asupra lor. Ci ei rămân liniștiți și continuă să se lupte cu valul care vine asupra lor în timp ce sunt pe mare. Acesta să fie de asemenea felul nostru de a proceda: dacă un vânt puternic ni se pune împotrivă, să întindem crucea în locul pânzelor ca să sfârșim călătoria pe mare fără frică.