Pe 2 aprilie, de ziua nașterii marelui povestitor Hans Christian Andersen, se sărbătorește Ziua Internațională a Cărții pentru Copii. Cu această ocazie, ni s-a părut tocmai potrivit să revizităm câteva idei din două cărți pe care le-am prezentat într-un episod din sezonul 24, care au legătură cu Hans Christian Andersen și basmele sale, din dorința de a vă îndemna să le (re)citiți și să observați perspectiva lor morală, chiar creștină.
Basmele și poveștile fantastice îl transportă pe cititor în alte lumi care sunt pline de miracol, surpriză și pericol. Îl provoacă să înțeleagă aceste alte lumi, să se orienteze prin ele și să se pună în pielea eroilor și eroinelor care populează aceste lumi. Siguranța și promisiunea acestor aventuri imaginare este că ne putem asuma riscuri fără a îndura toate consecințele eșecului. […] Aceste povești îi oferă imagini puternice despre bine și rău și îi arată cum să iubească, prin exemplul personajelor pe care ajunge să le îndrăgească și să le admire. Acest lucru îi va stârni imaginația pentru a transpune aceste experiențe și imagini în elemente constitutive ale propriei identități și în metafore pe care le va folosi pentru a-și interpreta propria lume. Va fi din ce în ce mai capabil să trăiască în lume având un țel moral, afirmă Vigen Guroian în cartea Inima curată a poveștilor.
Temele precum iubirea, nemurirea, răul și izbăvirea sunt în centrul celor mai bune povești pentru copii. Iar aceste teme nu trebuie să fie ignorate sau bagatelizate.
Așa cum scria George MacDonald, „bunicul” genului fantasy de astăzi, imaginația este o forță a percepției, o lumină care strălucește asupra misterelor ascunse în realitatea vizibilă. Este forța care ne ajută să vedem esența lucrurilor. Rațiunea singură nu poate recunoaște misterul și nu poate cuprinde esența morală a lumii. Așa cum mintea rațională are nevoie de ochi să vadă, și rațiunea are nevoie de imaginație pentru a vedea misterul și a percepe adevărata natură a lucrurilor. Imaginația conduce rațiunea până la pragul misterului și al adevărului moral și le arată așa cum sunt. Apoi, rațiunea poate să accepte ori să se supună. Dar depinde de curajul de a vrea să crezi și de viziunea imaginației să îmbrățișezi frumusețea binelui și forța adevărului ca fundamente ale unei vieți virtuoase.
Poveștile lui Hans Christian Andersen sunt poate cel mai bun studiu de caz în acest sens. Cel mai probabil, fiecare dintre noi am auzit sau citit în copilărie câteva povești de-ale lui. Însă Ivona Boitan, autoarea cărții De la Crăiasa Zăpezii la Soarele Dreptății. O lectură creștină a poveștilor lui H.C. Andersen, a analizat câteva dintre aceste povești mult mai amănunțit. Cartea a apărut la Editura Predania, căreia îi mulțumim pentru susținere.
Temele identificate la Andersen sunt similare cu cele menționate de Guroian: moartea ca trecere, ca început al unei noi vieți, a vieții celei adevărate; conștiința morală ca glas al lui Dumnezeu care încearcă să ghideze și să salveze oamenii până în ultima clipă; îngerii ca însoțitori ai vieții omului de la început până la sfârșit; iubirea ca cea mai înaltă valoare; raiul ca Împărăție a Cerurilor, ca recompensă pentru cei care nu și-au trădat bunătatea sădită în ei de Dumnezeu: iadul drept continuare în veșnicie a unei vieți puse în slujba răului; pronia lui Dumnezeu, Cel care rămâne prezent în creația Lui până la sfârșit.
În introducerea cărții Ivona Boitan remarcă ceva similar cu ce scria Vigen Guroian: Lucrând cu copiii la clasă, pe baza poveștilor lui Hans Christian Andersen, mi-am dat seama că sunt foarte relaxați și intră usor în dialog atunci când baza discuției, punctul de plecare, este o poveste. Se depășesc barierele de limbaj, emoția discutării unui subiect „grav” și, foarte important, barierele interconfesionale.
Puține din cele o sută cincizeci și șase de povești scrise de Andersen de-a lungul vieții au fost traduse în limba română. Mi-am comandat în engleză jurnalul lui, The Fairy Tale of My Life, o biografie de dată recentă, The Life of a Storyteller și un volum cu mare parte a poveștilor, continuă autoarea. Bănuiala mea că Andersen era un om preocupat de Dumnezeu, care cultiva o relație personală cu El, s-a confirmat. Jurnalul lui este o permanentă convorbire cu Dumnezeu, mai ales în momentele de extremă bucurie sau deznădejde.
Toată lumea cunoaște calitatea de scriitor de povești culte, originale, cu imaginație și umor, a lui Andersen, dar nu prea a fost luat până acum în considerare ca autor creștin. În mod paradoxal, cea mai frumoasă poveste a lui Hans Christian Andersen nu este una scrisă de el, ci una scrisă cu el, de Dumnezeu – povestea vieții lui, în care Andersen este protagonistul.
Când a plecat la Copenhaga, singur, la paisprezece ani, mama lui l-a întrebat: Ce ai să faci acolo? Și el a răspuns: Am să fiu faimos. Acest lucru s-a întâmplat cu adevărat, nu datorită vocii, sau a pieselor de teatru, sau a actoriei, sau a romanelor, ci datorită poveștilor pentru copii, pe care Andersen le-a scos de sub tutela copilăriei și le-a adresat, așa cum de nenumărate ori a spus-o singur, adulților și copiilor. Fiindcă Andersen considera că adultul citește povestea, copilul o ascultă, și atunci povestea trebuie să răspundă ambelor niveluri de înțelegere.
Spre exemplu, de foarte multe ori, finalul poveștilor lui Andersen are două înțelesuri, unul referitor la fericirea pământească, un final mai dulce, mai accesibil pentru copii, și unul mai dur, mai duhovnicesc, când lucrurile se rezolvă prin moarte, un final referitor la mântuire, pentru adulți, remarcă Ivona Boitan.
Tematica mustrărilor de conștiință, născute din greșelile făcute față de Dumnezeu este una foarte prezentă în poveștile lui Andersen, este una din marile lui teme, alături de cea a proniei, a voinței lui Dumnezeu care este întotdeauna cea mai bună, a vieții de după moarte și a credinței în salvarea posibilă prin iubirea celor din jur.
Tema conștiinței morale este și ea una recurentă, ea apărând în cea mai mare parte a poveștilor lui. Însă cea mai des întâlnită temă, fără doar și poate, este moartea – mai exact 130 de povești din cele 156 au această temă, în special moartea copiilor mici, care pustiește viața părinților. Aceste povești sunt greu de citit în ziua de azi, când încercăm să îi ferim pe copii de tot ce înseamnă greutate sau ideea ei. Însă poveștile lui Andersen sunt scrise într-o perioadă în care mortalitatea infantilă era foarte mare indiferent de categoria socială.
Andersen a încercat toată viața lui să găsească abordarea corectă, duhovnicească a acestor teme. El nu a fugit din calea morții copiilor prietenilor săi, ci a fost un fin observator al acestui fenomen pe care l-a văzut mereu ca pe o trecere. Andersen are marele merit de a ști să prezinte viața de după moarte ca fiind una de care nu trebuie să se teamă cei care au sufletul curat. Mai mult decât atât, el enunță în repetate rânduri triumful iubirii asupra morții, continuitatea comunicării prin iubire fiind formulată clar. Și la fel de clar este enunțată ideea că moartea, oricât de dureroasă ar fi, este și ea la rândul ei tot o formă a iubirii lui Dumnezeu, care-i cheamă la Sine pe cei care se pot bucura de prezența Lui sau pe cei pe care în felul acesta îi desparte de păcat și de o decădere morală mai gravă.
Andersen nu a fost vreun teolog, însă dorim să evidențiem materialul didactic bun pe care îl pune la dispoziția acesta, mai ales când vine vorba de copii, subliniază Ivona Boitan. Valorile teologale – credința, nădejdea și dragostea sunt stâlpii creației lui Andersen. Practic este greu de găsit o poveste în care una dintre aceste valori să nu fie în prim plan, iar celelalte două în planurile secundare.
Cui se mai adresează astăzi poveștile lui Andersen? Profunzimea și emoția deloc sentimentalistă a poveștilor lui Andersen păstrează culoarul deschis spre el. Este citit tocmai pentru că, într-o lume complet secularizată el predică, el este cel mai laic dintre predicatori, el vorbește lumii ca un preot fără sutană. Oamenii sunt în continuare preocupați de Dumnezeu, doar că nu o mai știu, s-au rupt de sursă și nu mai știu de Cine sunt cu adevărat interesați. Iar Andersen vorbește tocmai despre aceste lucruri, îi pregătește practic de întoarcerea la Izvor. Cei credincioși vor găsi în el un redutabil apologet, vor putea predica valorile creștine în rândul comunității, fie ea școală, familie, cerc de lectură, fără urmă de habotnicie, falsă smerenie sau dogmatism arid, concluzionează Ivona Boitan.
Și ce altă poveste ar fi mai bună pentru studiul nostru de caz decât Crăiasa Zăpezii, povestea abordată atât de Ivona Boitan, cât și de Vigen Guroian în Inima curată a poveștilor.
Dacă ne amintim începutul poveștii, știm că diavolul își face o oglindă în care lumea este înfățișată schimonosit. Ceea ce este bun în lume nu se vede în oglinda lui, iar ceea ce este rău este hiperbolizat. Diavolul, mulțumit de invenția sa, vrea să o ducă în Cer să își bată joc de Dumnezeu, dar, în urcare, oglinda se sfărâmă în mii de țăndări și fiecare bucată, oricât de mică, odată intrată în ochiul cuiva, îl face să vadă lumea schimonosit. Kay, băiatul din poveste, este străpuns și el de astfel de cioburi, unul în ochi și celălalt în inimă. Kay este răpit de Crăiasa Zăpezii și dispare fără urmă.
Este interesantă transformarea lui Kay. Când i se citeau povești, el întreba dacă sunt adevărate, deși înainte știa că poveștile bunicii erau pericope evanghelice, istorisiri din Biblie. Când este sărutat de Crăiasa Zăpezii, pierde și capacitatea de a se ruga – încerca să spună o rugăciune, dar își amintea doar tabla înmulțirii. Kay începe traiectoria unui copil care a dezbrăcat haina copilăriei și o îmbracă pe cea a cinismului, o maturizare definită de pierderea capacității de minunare în fața frumosului și a binelui.
Gerda, prietena lui Kay, îl caută prin toată lumea și rezistă în fața tuturor celor care o ispitesc, a tentațiilor sau a atacurilor apărute la tot pasul. După cum remarcă Finlandeza, un personaj foarte puternic care știa unde se află Kay și o ajută pe Gerda în ultima și cea mai periculoasă etapă a călătoriei: Nu vezi ce putere mare are? Nu vezi cum o slujesc oamenii și dobitoacele și cum a pornit ea în lume desculță și toate îi merg bine? Puterea ei n-o poate căpăta de la noi, puterea pe care o are e în inima ei și stă în faptul că ea e un copilaș drăgălaș și nevinovat.
Aceasta este însoțită de puterea rugăciunii, după cum ne demonstrează acest pasaj: Gerda a început să se roage și era așa de frig încât putea să-și vadă răsuflarea: și aburii răsuflării s-au făcut tot mai groși și s-au prefăcut în îngerași care, cum atingeau pământul, se făceau tot mai mari și fiecare dintre ei avea coif și suliță și pavăză. Numărul lor sporea mereu și când Gerda și-a isprăvit de spus rugăciunea, o oștire întreagă era împrejurul ei. Parcă auzim ecourile Psalmului 91, El te va acoperi cu penele Lui și te vei ascunde sub aripile Lui. Căci scut și pavăză este credincioșia Lui! Și nu întâmplător, la întoarcerea acasă, bunica tocmai citea Dacă nu veți fi precum copiii, nu veți vedea Împărăția Cerurilor.
Comentând Crăiasa Zăpezii în cartea Inima curată a poveștilor, Vigen Guroian scrie: Într-un fel, Crăiasa Zăpezii este o reacție romantică față de accentul pus de iluminismul din secolul al XVIII-lea pe gândirea abstractă și utilitară. Este și o satiră la adresa filosofiei educației prin care se cultivă intelectul și se ignoră emoțiile. Însă Crăiasa Zăpezii trece dincolo de romantism și reclamă o viziune a sinelui integrat, în comuniune cu întreaga creație. Andersen ne arată unde sălășluiește răul și cum văduvește el viața de orice bucurie și comuniune, apoi sărbătorește felul în care binele și iubirea readuc plenitudinea și fericirea în viața oamenilor.
Pe lângă Crăiasa Zăpezii, Vigen Guroian mai abordează și povestea Mica sirenă tot a lui Andersen, într-un capitol despre dragoste și nemurire.
Dincolo de dorința de a-l întâlni pe prințul din poveste, mica sirenă este atrasă spre o cu totul altă realitate. Ea își dorește să aibă un suflet, să câștige nemurirea. În cele din urmă, primește din nou viața la care crede că a renunțat și promisiunea nemuririi, pe care credea că a pierdut-o. Acest lucru se întâmplă în ciuda greșelilor ei, pentru că bunătatea și mila și iubirea necondiționată domnesc în inima ei.
Putem avea obiecții teologice cu privire la modul în care se câștigă nemurirea în această poveste. Însă poveștile lui Andersen au devenit ele însele nemuritoare pentru că generații întregi de cititori obișnuiți nu au găsit aceste ciudățenii ale caracterului lui Andersen și aparentele lui abateri de la ortodoxia teologică la fel de importante ca adevărurile despre natura umană și destinul uman pe care le explorează poveștile. Dacă Mica Sirenă a luptat atât de mult să obțină nemurirea, cu cât mai valoroasă trebuie să o considerăm noi, care știm Cine a plătit deja prețul pentru salvarea noastră!
George MacDonald îi sfătuia astfel pe părinți: Nu-i împiedicați pe fiii și fiicele voastre să-și închipuie lucruri și să viseze, ci căutați ca aceste închipuiri să fie adevărate, iar visurile să fie nobile.
Fie ca lectura acestor cărți să fie un început – nu o încheiere, ci o invitație de a explora neîncetat imaginația. Și, mai ales, sper ca micuții noștri să aibă cel mai mult de câștigat în urma acestei lecturi, încheie Vigen Guroian cartea Inima curată a poveștilor.
Pentru mai multe detalii privind cele două cărți menționate în acest articol și alte observații despre basme și povești, ascultați episodul integral aici:
Hans Christian Andersen nu a fost doar scriitor, ci și un călător pasionat și a scris despre periplul său în sud-estul Europei într-o carte pe care am prezentat-o și noi aici: Cărți cu dor de ducă #40 – Bazarul unui poet.
Vezi și:
Ziua Internațională a Cărții pentru Copii 2024
Ziua Internațională a Cărții pentru Copii 2022
Seria Fairytales Friday
De ce să citim basme și literatură de ficțiune
De ce să citești cărți pentru copii
CARTEA E O VIAȚĂ 