„Disciplinele spirituale” de Richard Foster

Astăzi vă aduc în atenție o carte clasică pe care cred că fiecare creștin ar trebui să o citească. Este vorba despre Disciplinele spirituale. Calea maturității creștine scrisă de Richard J. Foster. Acesta este autorul mai multor cărți devenite bestseller-uri, printre care se numără Rugăciunea. Aflarea adevăratului cămin al inimii și Tânjirea după Dumnezeu.

De asemenea, Richard Foster este fondatorul organizației Renovaré, o mișcare dedicată reînnoirii Bisericii lui Isus Cristos, în toate expresiile ei diverse, o organizație ale cărei resurse vă încurajez să le căutați pe site-ul renovare.org, eu însămi am fost îmbogățită prin materialele lor, am participat la câteva webinare și am citit câteva articole foarte edificatoare.

Revenind la cartea pe care v-o aduc în atenție astăzi, Disciplinele spirituale. Calea maturității creștine, ea a apărut pentru prima dată în original în 1978 și de aceea am spus că este o carte clasică a literaturii creștine, pentru că iată că după mai bine de 40 de ani este încă o resursă prețioasă pe această temă.

Richard Foster include în cartea sa 12 discipline, împărțite la rândul lor în discipline interioare (cum ar fi meditația sau rugăciunea), discipline exterioare (cum ar fi simplitatea sau slujirea) și discipline ale comunității (cum ar fi închinarea și sărbătoarea).

Înainte de a vă împărtăși câteva din ideile sale cu privire la doar câteva dintre disciplinele prezentate de el, este necesar să includem câteva observații și clarificări cu privire la rolul și însemnătatea disciplinelor spirituale în viața credincioșilor.

Disciplinele spirituale sunt mijloacele folosite de Dumnezeu pentru a genera în noi mult necesara schimbare a inimii, a minții și a sufletului.

Disciplinele spirituale sunt caracterizate de două trasee: via negativa și via positiva. Via negativa se axeaxă pe discipline ascetice, precum meditația, postul, simplitatea, solitudinea, supunerea și mărturisirea, care ne învață căile dătătoare de viață ale lepădării de sine și renunțarea la altele. Via positiva se axează pe disciplinele întrupătoare, precum rugăciunea, studiul, slujirea, închinarea, călăuzirea și sărbătoarea. Acestea ne învață căile dătătoare de viață ale creșterii și afirmării. Împreună, aceste două căi urmăresc să ne elibereze de tiparele zdrobitoare de suflet ale morții și să creeze tipare pline de bucurie ale vieții, arată Richard Foster.

Schimbarea interioară de care avem nevoie este lucrarea lui Dumnezeu, nu a noastră. Disciplinele ne permit să ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu pentru ca El să ne poată transforma. Pentru că, scrie Richard Foster, scopul disciplinelor este creșterea spirituală.

Acesta include și câteva capcane de care trebuie să ne ferim atunci când vrem să practicăm orice fel de disciplină spirituală:

• Tentația de a transforma disciplinele în legi
• Ignorarea implicațiilor sociale a disciplinelor
• Considerarea disciplinelor ca fiind virtuoase în ele însele
• Concentrarea atenției asupra disciplinelor mai mult decât asupra lui Hristos
• Tendința de a individualiza și dezvolta o singură disciplină, excluzându-le sau neglijându-le pe celelalte – care cred că este cea mai răspândită, mai ales dacă ne uităm la tradiții creștine diferite
• Tentația de a studia disciplinele fără a le experimenta

Pentru că există destule cărți pe tema disciplinelor spirituale sau care abordează pe larg vreuna dintre ele, cum ar fi rugăciunea, am ales să vă împărtășesc doar câteva dintre cele menționate de Richard Foster, asupra cărora face niște observații pe care nu le-am regăsit în alte lucrări sau pe care le abordează într-un mod inedit.

Din categoria disciplinelor interioare ne vom opri așadar asupra postului și asupra studiului.

Să începem cu postul. Este important să avem în vedere faptul că postul biblic este orientat întotdeauna spre scopuri spirituale. În Scriptură, înțelesul normal al postului implică abținerea de la orice fel de hrană, solidă sau lichidă, cu excepția apei.

De asemenea, trebuie subliniat că postul total este o excepție și nu trebuie abordat fără o poruncă clară din partea lui Dumnezeu și nu mai mult de trei zile.

În cele mai multe cazuri, postul este un lucru de taină între individ și Dumnezeu.

Singurul post public anual impus de legea lui Moise era postul din Ziua Ispășirii.

Postul săptămânal sau regulat a avut un efect atât de profund în viața unor oameni, încât aceștia au încercat să găsească o poruncă biblică care să-l impună astfel tuturor creștinilor. Căutare zadarnică. Pur și simplu, nu există legi biblice care să poruncească postul regulat. Dar libertatea pe care ne-o acordă Evanghelia nu înseamnă delăsare, ci o varietate de alegeri posibile. Aceste observații mi-au oferit mie o mare eliberare, pentru că deseori m-am simțit vinovată că nu postesc regulat și că atunci când am încercat, nu am reușit mai mult de două săptămâni la rând.

În sensul cel mai strict, Isus nu a poruncit practicarea postului. Dar este evident faptul că El considera postul necesar pentru copiii lui Dumnezeu.

Postul trebuie să se concentreze întotdeauna asupra lui Dumnezeu. Trebuie să fie inițiat de Dumnezeu și rânduit de El. Asemenea prorociței Ana, trebuie să „slujim lui Dumnezeu cu post”. Oricare alt scop trebuie subordonat lui Dumnezeu.

Postul ne reamintește că trăim „cu orice cuvânt are iese din gura lui Dumnezeu”. Dumnezeu, și nu hrana, este ceea ce ne susține. În Hristos, „toate se țin prin El”. Prin urmare, a ține post nu înseamnă atât a ne abține de la mâncare, cât a ne ospăta din Cuvântul lui Dumnezeu. Postul este un ospăț! declară Richard Foster în mod paradoxal.

Cealaltă disciplină interioară asupra căreia ne vom opri astăzi este disciplina studiului. Studiul este o experiență specifică prin care, acordând o atenție deosebită realității, mintea e capabilă să urmărească o anumită direcție. Să reținem că mintea se ordonează întotdeauna conform ordinii lucrului asupra căruia se concentrează.

Tiparele de gândire pe care ni le formăm se vor conforma ordinii lucrurilor pe care le studiem. Ceea ce studiem determină obiceiurile pe care ni le formăm, de aceea Pavel ne îndeamnă să ne aplecăm asupra lucrurilor adevărate, demne, drepte, curate, plăcute și nobile.

Studiul cuprinde patru pași:

• Repetiția – Anumite tipare de gândire se pot forma numai prin repetiție, schimbând astfel comportamentul.
• Concentrarea – focalizează mintea, îndreptând atenția asupra obiectului de studiu
• Comprehensiunea (înțelegerea) – capacitatea de a discerne lucrurile în profunzime; ea asigură fundamentul unei percepții corecte asupra realității
• Reflectarea – arată semnificația a ceea ce studiem; ne ajută să vedem lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu

Cei mai mulți presupun că, din moment ce știu să citească, știu și să studieze. Această înțelegere limitată a naturii studiului constituie motivul pentru care atât de mulți oameni beneficiază atât de puțin de pe urma citirii cărților.

Pentru a beneficia de pe urma lecturii, avem nevoie de ajutorul extrinsec al experienței, al altor cărți și al discuțiilor cu alții. Iată de ce credem și noi că este important să sintetizăm și să împărtășim cu voi ceea ce citim prin tot ce vă împărtășim pe blogul carteaeoviata.com.

Pe lângă studierea Bibliei, adaugă Richard Foster, e bine să nu neglijați studiul unor cărți din literatura creștină clasică. Confesiunile Sfântului Augustin, Imitatio Christi de Thomas a Kempis, Practicarea prezenței lui Dumnezeu de Fratele Laurențiu, Costul uceniciei de Dietrich Bonhoeffer, Creștinismul redus la esențe de C.S. Lewis, sunt câteva dintre recomandările sale pe care le găsiți prezentate și aici pe blog.

Un aspect pe care nu îl prea întâlnim atunci când se discută despre disciplina studiului, dar pe care Richard Foster îl menționează, este studierea naturii. Aceasta începe cu ascuțirea spiritului de observație. Să privim florile și păsările, observându-le cu atenție, într-o atitudine de rugăciune. Fiindcă primul pas în studierea naturii este reverența. O frunză ne poate vorbi despre ordine și varietate, despre complexitate și simetrie. De un lucru putem fi siguri: dacă iubim creația, vom vedea multe de învățat de la ea.

Iată de ce problema poluării minții noastre este atât de crucială. Nu mă gândesc doar la cărți și filme proaste și la alte lucruri dăunătoare, ci și la cărți și filme care sunt mediocre. Astfel, dacă nu vom așeza înaintea ochilor noștri o „viziune constantă a măreției”, ne vom afla în pericolul sigur de a degenera. Din această cauză, e atât de dezastruos faptul că avem atâta literatură creștină de proastă calitate. Lucrul trist care se întâmplă în societatea modernă este că, în mare vorbind, bărbații nu citesc aproape deloc, iar multe femei se complac în citirea unor romane de dragoste atât de slabe, încât nici nu pot fi considerate literatură. E obligatoriu să ne lărgim orizonturile, scrie Richard Foster, iar noi suntem cu totul în asentimentul lui și vă îndemnăm, odată cu el, să începeți să citiți în mod regulat și ordonat, dacă nu o faceți deja.

Dintre disciplinele exterioare incluse de Richard Foster în cartea sa am ales să vă prezint simplitatea și solitudinea, două discipline destul de neglijate în comunitățile evanghelice.

Disciplina creștină a simplității reprezintă o realitate interioară ce se reflectă într-un mod de viață exterior, scrie Richard Foster.

Simplitatea pune posesiunile într-o perspectivă corectă, cunoaște mulțumirea atât în lipsă, cât și în belșug și este singurul lucru care ne poate reorienta viețile, în așa fel încât să ne putem bucura de posesiunile noastre, fără să ne lăsăm distruși de ele.

Această realitate lăuntrică a simplității implică o viață de bucurie netulburată de preocuparea de a poseda.

Este posibil ca o persoană să-și formeze un stil de viață simplu în exterior și, totuși, să fie muncită de îngrijorare.

Dacă ceea ce avem primim ca pe un dar, dacă Dumnezeu are grijă de ceea ce avem și dacă de ceea ce avem noi se pot bucura și alții, atunci vom fi eliberați de îngrijorare. Aceasta este realitatea interioară a simplității.

Cealaltă disciplină exterioară asupra cărora ne vom îndrepta în continuare este disciplina solitudinii.

Dietrich Bonhoeffer scria: Cine nu poate să fie singur să se ferească de comunitate… Cine nu este în comunitate să se ferească să fie singur. Fiecare din cele două, separate una de cealaltă, are pericole și abisuri. Cine dorește părtășia fără singurătate, se aruncă în hăul cuvintelor și sentimentelor, iar cine caută singurătatea fără părtășie, se prăbușește în abisul deșertăciunii, al iubirii de sine și al disperării.

Solitudinea nu e posibilă în lipsa tăcerii. Deși tăcerea înseamnă uneori absența vorbirii, ea implică întotdeauna actul ascultării. A te reține de la vorbire, fără ca inima să caute să asculte glasul lui Dumnezeu, nu este adevărata tăcere.

Asta pentru că, scrie Richard Foster, scopul tăcerii și al solitudinii este de a ne ajuta să vedem și să auzim. Stăpânirea de sine, nu lipsa zgomotului, constituie cheia tăcerii.

Una din roadele tăcerii este libertatea de a-L lăsa pe Dumnezeu să ne justifice, nemaisimțind nevoia să le oferim celorlalți explicații asupra faptelor noastre.

Iată și câteva sfaturi practice care să ne ajute să includem disciplina solitudinii în rutina noastră:

• Să profităm de „micile solitudini” care ne umplu ziua.
• Ne putem stabili un „loc liniștit”, destinat tăcerii și solitudinii.
• Încearcă să petreci o zi întreagă fără să spui niciun cuvânt.

Roadele solitudinii sunt o sensibilitate și o compasiune sporite față de alții. Vom cunoaște o nouă libertate de a fi împreună cu oamenii. Vom acorda o nouă atenție nevoilor lor și vom reacționa altfel la durerile lor.

Ceea ce ne conduce în mod firesc spre ultima parte a cărții lui Richard Foster, Disciplinele spirituale, dedicată disciplinelor comunității, printre care se numără închinarea și sărbătoarea, pe care vă las însă să le descoperiți în prezentarea audio.

În finalul cărții Richard Foster ne arată cum sunt intercontectate toate disciplinele menționate și cum ne ajută ele împreună să creștem din punct de vedere spiritual: Meditația sporește sensibilitatea noastră spirituală care, la rândul ei, ne conduce spre rugăciune. Foarte curând vom descoperi că rugăciunea cuprinde și postul, ca mijloc auxiliar. Cunoscând ce presupun aceste trei discipline, putem trece la studiu, care ne va da discernământul necesar față de noi înșine și față de lumea în care trăim.

Prin simplitate trăim în integritate față de alții. Solitudinea ne ajută să fim efectiv prezenți atunci când ne aflăm în compania oamenilor. Prin supunere trăim cu ceilalți fără să-i manipulăm, iar prin slujire vom fi o binecuvântare pentru ei.

Mărturisirea ne eliberează de noi înșine, pentru a ne putea închina. Închinarea deschide calea spre călăuzire. Și toate disciplinele practicate de bună voie vor da naștere doxologiei sărbătorii.

Astfel se încheie cartea lui Richard Foster, Disciplinele spirituale. Calea maturității creștine, o carte foarte practică, ce conține secțiuni pentru aprofundare și întrebări la finalul fiecărui capitol, perfecte pentru studiul acestei cărți în grup sau individual. Mi-a plăcut paleta largă de discipline incluse în cartea sa, unele pe care poate nici nu le-aș fi încadrat în această categorie, dar care, îmi dau seama acum, ar fi bine să le practicăm în acest fel, cum ar fi supunerea sau călăuzirea și mi-au fost de ajutor nuanțările cu privire la disciplina postului și accentul pus pe importanța studiului (al Scripturii, dar și al naturii) și a lecturii cărților de calitate.

Alte articole/episoade în care am mai discutat despre discipline spirituale:

„Viața pe care ți-ai dorit-o dintotdeauna” de John Ortberg

„Rugăciunea” de Philip Yancey – prima parte, a doua, a treia

„Viaţa cu Dumnezeu – Practicarea prezenţei divine“ de Fratele Laurenţiu al Învierii