Astăzi, pentru creștinismul răsăritean, și la noi în țară, începe Postul Paștelui. Anul acesta, pentru a ne însoți această perioadă în care ne propunem să ne rugăm, să postim, să ne depărtăm puțin de cele ale lumii și să medităm mai mult la însemnătatea patimilor și învierii Mântuitorului, am ales un volum cu totul deosebit, apărut în 2021 la Editura Humanitas: Apoftegmele Părinților deșertului. Versiunea coptă sahidică sau Patericul copt, ediţie critică, studiu introductiv, note, revizie finală, concordanţă de Ștefan Colceriu.
După cum ni se spune în prefața cărții, în volumul de față propunem textul editat critic al versiunii copte sahidice a Apoftegmelor Părinților și traducerea lui în limba română. Am ales să ne ocupăm de versiunea coptă a Patericului întrucât, prin vechimea, coerența și dispunerea materialului, e de mare relevanță pentru istoria întregii constelații de tradiție a Apoftegmelor. Prezenta ediție critică nu e o simplă actualizare a uneia mai vechi, ci o întreprindere de anvergură pentru obținerea unui produs științific nou și autonom și deopotrivă o premieră absolută în spațiul culturii române. Prezentul volum este rezultatul muncii unei echipe de filologi clasici, teologi și filozofi care s-au constituit într-un grup de studiere a limbilor Bibliei, cu o atenție specială asupra limbii copte sahidice.
Cine erau părinții pustiei? Larga majoritate a monahilor din pustia egipteană erau oameni ai locului, egipteni sau copți. Neologismul copt din limba română provine din francezul copte, împrumutat la rândul lui din neolatinul coptus sau cophtus, provenit din arabul qibt, sau qubt, nume dat de invadatorii arabi populației creștine din Egipt.
Profund religioși, mari cunoscători ai deșertului în proximitatea căruia se născuseră și trăiseră toată viața, obișnuiți cu o viață aspră, echilibrați, sănătoși trupește, inteligenți, conservatori, optimiști, sociabili, înzestrați cu un subtil simț al umorului, adesea surprinzător. Deși în majoritate țărani vorbitori de coptă, avuseseră înainte să plece în deșert tot felul de meserii: Macarie cel mare a fost cămilar și transporta salpetru, Amun era producător de aromate, Antonie cel Mare era moștenitorul unei averi considerabile, Macarie din Alexandria era vânzător de dulciuri, Ioan din Lycopolis era tâmplar. Erau și scribi și mici funcționari printre ei, dar chiar și oameni care duseseră o viață mai puțin onorabilă înainte de convertire. Existau și străini printre ei, intelectuali de primă mărime, ca Evagrie din Pont sau foști demnitari imperiali ca Arsenie cel Mare.
Călugării își construiau chilii modeste de pământ, de cărămidă sau de piatră. Programul lor zilnic era simplu: se sculau înainte de răsăritul soarelui, își făceau rugăciunile, apoi începeau „lucrul de mână”, adică împletirea de funii din frunze de palmier pentru confecționarea coșurilor, simultan cu meditația, adică recitarea sau rememorarea unor pasaje din Scriptură. Se supuneau și unor limitări alimentare, întrecându-se să consume cât mai puțin (în general două pâinici pe zi și puțină apă), dar și limitarea mișcării, încercând să iasă cât mai puțin din chilie. Viața lor interioară era invers proporțională cu cea exterioară, practicând o atenție permanentă la mișcările sufletului, o cunoaștere adecvată și un control al propriei conștiințe.
Această mișcare a devenit rapid un fenomen de mare anvergură, din cauza mai multor factori potențiali: persecuțiile din imperiu (un imperiu și-așa în curs de dezintegrare din cauza decăderii morale, crizelor economice, invaziilor barbare, molimelor sau războaielor civile), dar și deteriorarea relațiilor sociale din mediul rural egiptean. Fuga dintr-un spațiu comunitar atât de tensionat devenise nu doar o opțiune, ci uneori, chiar o necesitate, iar etica creștină care încuraja recluziunea și abandonarea bunurilor pământești în schimbul mântuirii sufletului, nu a făcut decât să sporească dorința celor prinși în menghina tensiunilor sociale de a se elibera și a-și schimba viața.
Și iată că a fost nu doar o decizie care a avut impact în viața lor, sau a ucenicilor lor, sau a comunităților copte, ci și în viața credincioșilor de peste veacuri, datorită popularității Patericului.
Am aflat până acum cine sunt copții și de ce au fugit în pustie. Dar ce este o apoftegmă?
Termenul grecesc original înseamnă „sentență, cuvânt solemn”. În cazul de față, este vorba despre spusele părinților pustiei, adresate de regulă unuia sau mai multor discipoli, care au dobândit atâta autoritate în comunitatea monastică încât au fost fixate în scris și grupate în colecții.
Dincolo de toate aceste definiții, vom descoperi în acest volum tâlcuiri ale Scripturii, vorbe de duh sau întâmplări cu tâlc, menționări ale unor miracole, descrieri ale unui comportament plin de virtute, întâlniri cu demoni sau îngeri, o relație specială cu natura, asceză dusă până la umilire, dragoste de oameni, har, experiențe cu Domnul pe care nici o mie de cărți de teologie nu le pot descrie. Și dincolo de toate, vom descoperi vieți uneori bizare, sau care par greu de îndurat, însă simple și trăite la limita dintre această lume și cea nevăzută.
Așadar, în aceste zile ale Postului Paștelui, pornim într-o călătorie prin deșert, pentru a descoperi frânturi din viața și înțelepciunea acestor înaintași ai noștri, care să ne inspire la rugăciune, post și contemplare a măreției, dragostei și milei lui Dumnezeu.
CARTEA E O VIAȚĂ 