Becoming Storytellers: un weekend cu C.S. Lewis

Weekendul acesta, (vineri, 18 martie, și sâmbătă, 19 martie) am avut bucuria de a participa la o conferință cu titlul Becoming Storytellers: C.S. Lewis și apologetica narativă – nu puteam lipsi de la un asemenea eveniment, nu-i așa?

Ne-am bucurat de atmosfera caldă, deschisă și interactivă și de toți participanții care sunt interesați de teme care ne preocupă și pe noi, având la bază operele mult-îndrăgitului nostru C.S. Lewis.

Prima prelegere a fost susțintă de Luke Cawley, cae a prezentat modul în care Primul Război Mondial a influențat scrierile celor care i-au supraviețuit, întorcându-se de pe front și creând literatură pentru copii, precum A. A. Milne, creatorul lui Winnie-the-Pooh sau Arthur Michell Ransome, autorul seriei Swallows and Amazons, sau încercând să integreze experiența din război în operele lor literare – în această categorie se află C.S. Lewis și J.R.R. Tolkien.
Când experiența Marelui Război încă îl bântuia pe C.S. Lewis, a izbucnit Cel de-al Doilea Război Mondial, în care Lewis nu a mai fost înrolat, însă în timpul căruia a fost scrisă Problema durerii (1940) și ficțiunea din perioada războiului: Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, Perelandra, That Hideous Strength, The Great Divorce. În același timp, a fost invitat și la BBC să țină prelegerile care au devenit mai târziu poate cea mai cunoscută carte de apologetică a sa, Creștinism, pur și simplu.

Este clar că ceea ce se întâmpla în lume a acea dată i-a influențat foarte mult scrierile, însă cu ajutorul lui Luke, am analizat și câteva opere literare care l-au inspirat pe Lewis.
Încă din titlu este evident că The Pilgrim’s Regress este inspirată de The Pilgrim’s Progress, Călătoria creștinului, clasica lucrare puritană a lui John Bunyan.
În cartea lui Charles Williams, un prieten de-al lui Lewis, The Place of the Lion, întâlnim un leu, figură devenită mai apoi emblematică pentru lumea Narniei. Și tot Narnia mai are ca inspirație și cărțile lui E. Nesbit.
Perelandra, încercarea re-întruchipării Edenului pe o altă planetă, este inspirată de Paradise Lost, poemul epic al lui John Milton.
Iar Till We Have Faces are la bază un mit grecesc foarte cunoscut.

De asemenea, două idei majore (despre care am mai discutat și noi în emisiuni și pe blog) i-au influențat gândirea:

• În ciuda faptului că mulți au încercat să arate că creștinismul este doar un alt mit care are teme comune cu o mulțime de alte mituri în care lumea a crezut de-a lungul timpului, C.S. Lewis a ajuns la concluzia că creștinismul este încununarea și împlinirea tuturor acelor mituri în care lumea a crezut, este „Mitul devenit Realitate”, iar fiecare poveste bună este un ecou al Adevărului.
• În ciuda impresiei generale că Evul Mediu a fost o perioadă întunecată și superstițioasă, urmată de Renaștere, momentul în care umanitatea a reînceput să revină la viață, pentru C.S. Lewis, epoca medievală și Renașterea au reprezentat o perioadă plină de creativitate, inspirație și literatură de bună calitate, pe care oamenii au neglijat-o („snobismul cronologic” așa cum îl numește Lewis). Pentru Lewis, delimitarea nu se face între Evul Mediu și Renaștere, ci între Evul Mediu și Renașterea ca întreg, și epoca industrializării, când toate valorile cultivate înainte au început să se piardă.

De-a lungul prezentării lui Luke, ne-am și oprit pentru a discuta între noi întrebările pe care le aveam ca „temă”:

• Dacă ai scrie o poveste, care sunt temele și care sunt oamenii din viața ta de până acum care ți-ar modela povestea?
• Ce povești sau poezii care ți-au plăcut ar putea fi rescrise și cum le-ai schimba sau adapta?

Sâmbătă, a doua sesiune, prezentată de Lucian Bălănescu, a început cu întrebarea: „Care este povestea în care te afli?” – aceasta fiind întrebarea fundamentală care ne permite să ne înțelegem pe noi înșine și să-i înțelegem pe ceilalți, întrebare de la care să pornim și în discuțiile noastre apologetice sau evanghelistice pentru a înțelege viziunea interlocutorului.
Două fragmente citite din cartea Jilțul de argint, al șaselea volum al Cronicilor din Narnia, ilustrează o poveste despre convertire, și o poveste despre apărarea credinței.

Iată unul dintre cele două fragmente, și vă veți da imediat seama cu care experiență a lui Lewis se potrivește acesta:

„Dacă ți-e sete, vino și bea.”
Jill (…) își dădu seama că cel care vorbise fusese Leul.

-Nu ți-e sete? întrebă Leul.

-Mor de sete, răspunse Jill.

-Atunci bea, zise Leul.

-Pot… adică am voie… vrei să te duci un pic mai încolo până termin? întrebă Jill.
La asta Leul răspunse doar cu o privire și un mârâit foarte jos. Iar când se uită la corpul lui uriaș și nemișcat, Jill își dădu seama c-ar fi putut la fel de bine să-i ceară muntelui însuși să se dea mai încolo, ca să se simtă în largul ei.
Susurul încântător al cursului de apă aproape că o scotea din minți.

-Îmi promiți că n-o să…. n-o să-mi faci nimic, dacă mă apropii? vru ea să știe.

-Nu promit nimic niciodată, spuse Leul.
Lui Jill îi era atât de sete, încât, fără să-și dea seama, se apropiase deja cu un pas.

-Dar mănânci fete? întrebă ea.

-Am înghițit fete și băieți, femei și bărbați, regi și împărați, cetăți și tărâmuri, zise Leul.
N-o spusese ca și cum s-ar fi lăudat, i-ar fi părut rău sau ar fi fost mânios. O spusese și atât.

-N-am curaj să vin să beau, zise Jill.

-Atunci o să mori de sete, spuse Leul.

-Vai de mine! făcu Jill și se mai apropie cu un pas. Atunci înseamnă că trebuie să mă duc și să caut altă apă.

-Nu mai e niciuna, glăsui Leul.
Lui Jill nu-i trecu prin cap să nu-l creadă – nici n-aveai cum să faci așa ceva după ce te uitai la chipul lui aspru – și se hotărî pe nepusă masă. Era cel mai rău lucru pe care-l va fi făcut în viața ei, dar se apropie de pârâu, îngenunche și începu să ia apă în căușul mâinii. Era cea mai rece și cea mai înviorătoare apă din care gustase vreodată.

Cea de-a treia prezentare a fost ținută de Mircea Țara, un scriitor de fantasy despre care, trebuie să recunoaștem, nu știam până acum – nici chiar eu, care sunt mereu în căutare de fantasy de bună calitate. Mircea Țara a subliniat nevoia de povești pentru a expune Adevărul: de apologetică narativă, prezentarea creștinismului, valorilor, principiilor, crezurilor în formă narativă, și de apologetică imaginativă, imaginarea elementelor care formează esența, valorile, principiile și frumusețea creștinismului în moduri noi care să fie mai ușor de înțeles, relevante cultural sau intrigante. Evident, toate acestea, cu trei avertismente: faptul că nu toată lumea este mișcată de povești; apoi că ficțiunea nu trebuie să fie moralizatoare, să arate cu degetul, prezentând creștinismul într-un mod superior, cu atitudine condescendentă; și mai ales, că literatura „creștină” nu este un substitut pentru Evanghelie.
Ne-am bucurat că prezentarea a fost în asentimentul ideilor pentru care am pledat și noi atunci când am argumentat de ce nu citim romane așa-zis „creștine” și preferăm literatura în care temele creștine sunt prezentate subtil, nu ostentativ, curg natural din identitatea autorului și au, astfel, mult mai mare putere de a „străpunge inima” (cum scria C.S. Lewis despre The Lord of the Rings). Cărțile lui Mircea Țara sunt deja în drum spre mine, așa că, cu prima ocazie, vă voi prezenta ce impresie mi-au lăsat acestea.

Evenimentul a fost organizat de asociația Chrysolis căreia îi mulțumim pentru această ocazie minunată!

Ne dorim să mai vedem astfel de evenimente și ca popularitatea autorilor noștri îndrăgiți să crească și în țara noastră și să inspire, de ce nu, noi autori care să ducă mai departe moștenirea aceasta a lor, a apologeticii narative și imaginative.