Elen síla lúmenn’ omentielvo. O stea strălucește la ceasul întâlnirii noastre!
După postarea de pe 25 martie (Tolkien Reading Day), mi-am propus să recitesc Silmarillion și alte lucrări de-ale lui J.R.R. Tolkien și să revin cu câteva gânduri cu care am rămas în urma lecturii, astăzi, pe 22 septembrie – o altă zi specială pentru cititorii lui Tolkien, Hobbit Day, pentru că, conform anexelor din Stăpânul Inelelor, astăzi este ziua de naștere a două dintre cele mai îndrăgite personaje de pe Pământul de Mijloc, Bilbo și Frodo Baggins.
Consider că operele lui Tolkien au puterea de a ne remodela imaginația și de a ne îndrepta spre lucruri înalte și nobile – și chiar spre cea mai măreață nădejde a omenirii; ele ne învață despre Adevăr și frumusețe, iar în ele regăsim nu doar castele mărețe, copaci umblători sau căsuțe înverzite și primitoare de hobbiți, ci chiar limanurile paradisului.
Pentru a înțelege viziunea lui Tolkien, cheia se află în eseul său manifest, „On Fairy-stories”, în care acesta oferă, printre altele, și câteva argumente în favoarea citirii și scrierii poveștilor:
- Vindecare, recuperarea unei viziuni clare asupra lucrurilor; dând la o parte trivialul și familiarul. Ne ajută să redescoperim mirarea;
- Evadare și alinare. În mod evident, mulți acuză poveștile de escapism ca fugă de realitate, dezertare în fața problemelor vieții, datorată unei incapacități de confruntare cu ele. Însă cine poate acuza un prizonier că își dorește să evadeze și să se întoarcă acasă? Iar dacă nu reușește, se va gândi și va vorbi despre alte lucruri decât despre pereții închisorii. Lumea de afară nu este mai puțin reală, chiar dacă nu este vizibilă pentru prizonier. În acest sens, argumentează Tolkien, evadarea nu este din fața realului, ci tocmai, dinspre o lume a răului și urâțeniei spre realitatea invizibilă, dar permanentă și fundamentală.
Având aceste repere în minte, mă voi concentra acum asupra a două teme majore pe care le-am desprins în urma re-citirii, cu alți ochi, a volumului Silmarillion. Dincolo de bogăția temelor abordate, conturarea unor personaje puternice, emblematice, și descrierea unor fapte vitejești greu de uitat, Silmarillion urmărește modul în care răzvrătirea, idolatria și dorința de stăpânire au efecte asupra întregii lumi, iar o singură sămânță a răului semănată în taină undeva, crește și duce la mari dezastre chiar și după secole.
- Creație, creativitate și cădere
Prima parte a volumului Silmarillion se numește Ainulindalë – Muzica Ainurilor, și este de fapt un soi de relatare a creației. Pentru a vă convinge de frumusețea pasajului, iată un scurt fragment:
„Și a fost Eru, Unul, numit Iluvatar în Arda; și mai întâi i-a făcut pe ainuri, Cei Sfinți, vlăstare ale gândului său, și ei au fost cu el înainte să fi luat ființă orice altceva. Iar el le-a vorbit, înfățișându-le motive muzicale pe care să le cânte dinaintea lui (…).
Iluvatar le-a spus atunci:
– Din tema aceasta pe care v-am înfățișat-o, vreau să-mi faceți cu toții, în cânt armonios, o Muzică Măreață. Și cum am aprins în voi Flacăra Nepieritoare, veți putea face dovada puterilor voastre înfrumusețând această temă, dacă veți voi, fiecare cu ale sale gânduri și meșteșuguri și după cum se pricele. Ci eu voi sta și voi asculta și mă voi bucura că, prin voi, frumusețea cea mare a fost trezită și preschimbată în cântec. (…)
Altă muzică asemenea acesteia nici c-au mai făcut ainurii de atunci încoace, cu toate că se zvonește că alta încă și mai măreață va fi înfățișată dinaintea lui Iluvatar de către corurile ainurilor și ale Copiilor lui Iluvatar după ce zilele vor fi ajuns la sfârșit.”
Așadar, primul lucru creat și oferit acestor făpturi angelice, și mai apoi oamenilor și elfilor, a fost creativitatea. Însă odată cu acesta, a venit și Căderea. În sufletul unuia dintre ainuri, Melkor, s-a stârnit dorința de a adăuga lucruri care nu se potriveau cu tema lui Iluvatar și, mai mult decât atât, să sporească puterea și gloria propriei sale părți, căutând să se remarce, în vreme ce restul ainurilor căutau să se armonizeze. Tema lui a început să sune strident, repetitiv și violent. În toiul acestei furtuni dezlănțuite de disonanțe, Iluvatar s-a ridicat și „a schimbat răul în bine”, reușind să armonizeze totul și să creeze o temă de „o frumusețe neștiută până atunci” – o temă adâncă, și vastă, mângâietoare dar și împletită cu o tristețe necuprinsă care, mai presus de toate, îi dădea frumusețe – o metaforă a modului în care Dumnezeu Însuși a intervenit și intervine în istoria tristă a căderii omului, și o ilustrație a conceptului de „eucatastrofă” – o întorsătură neașteptată dar fericită a unei situații deznădăjduite, care te inundă de bucurie, până la lacrimi. După cum scrie Tolkien tot în eseul „On Fairy-stories”, Evanghelia este apogeul și esența eucatastrofei, nașterea lui Hristos este eucatastrofa istoriei umanității, iar Învierea este eucatastrofa Întrupării. Evanghelia începe și se termină cu bucurie.
Din păcate, Melkor, posesiv, agățându-se de lucrurile pe care le-a creat, perseverează în neascultare, ajungând întruchiparea și sursa răului în tot universul. Creatorul de rang secund dorește să devină Dumnezeul propriei creații și se revoltă împotriva legilor Creatorului. De aici până la setea de putere și dominație mai este doar un pas.
La polul opus, m-a fascinat caracterul lui Aulë, Mai-Marele tuturor meșteșugurilor, a cărui muncă este modelarea pământului și a tuturor frumuseților care pot ieși din aceasta, de la nestemate, la zidiri mărețe și străvechi. El se apuca de meșterit ceva anume, iar atunci când termina, se apuca de altceva, fără să se mândrească cu munca lui și fără să se atașeze. În contrast, toate celelalte personaje care au sfârșit rău, au pornit de la o sămânță mică de posesivitate, invidie sau mândrie. Lui Aulë „nu-i era necaz pentru ceea ce făceau ceilalți, ci căuta să le dea sfaturi”. Melkor, în schimb, își irosea spiritul în pizmă și ură, până ce a ajuns ca în tot ce făptuia să batjocorească gândul altora și distrugea, dacă putea tot ce durau ei.”
Unul dintre capitolele mele preferate este momentul în care au fost creați gnomii. Aulë a trudit în taină și i-a făcut pe cei Șapte Părinți ai Gnomilor, fiind nerăbdător să aibă pe cine să învețe tot ce știa el. Eru Iluvatar știa ce a făcut el în taină și l-a confruntat pentru nerăbdarea sa, și cutezanța de a face ceva dincolo de puterile încredințate. Iar răspunsul lui Aulë a fost înduioșător „n-am dorit putere. Am dorit făpturi altfel decât mine, pe care să le iubesc și să le învăț știința mea, pentru ca și ele să vadă cât de frumoasă este lumea, pe care tu ai făcut-o astfel. (…) Ca un copil care face un dar părintelui său, îți dăruiesc aceste făpturi. Fă cu ele ce voiești!”
Iluvatar a onorat smerenia lui Aulë și nu doar că l-a lăsat să își păstreze creația și să o dăscălească, ci le-a oferit celor Șapte Părinți ai Gnomilor suflare de viață. Iar modul în care Tolkien a ilustrat, prin exemplul grăitor lui Aulë supunerea și acceptarea voii Creatorului, indiferent care va fi aceasta, chiar și când e vorba de sacrificarea unui lucru atât de drag inimii, mi se pare impresionant.
- Ratarea scopului
Spre finalul volumului Silmarillion, ne este relatată, pe scurt, istoria vrăjitorilor, alte ființe nemuritoare dar cu puteri mai limitate decât ale ainurilor, și care le sunt supuși acestora, fiind trimiși pe Pământul de mijloc cu anumite scopuri. Cei mai cunoscuți dintre aceștia sunt Saruman și Gandalf, din Stăpânul Inelelor, la care se adaugă și Radagast. Fiecare dintre aceștia a fost trimis pentru a veghea asupra Pământului de Mijloc și a îndeplini anumite misiuni. Însă dintre ei trei, doar Gandalf a rămas devotat scopului său și integru, luptând împotriva lui Sauron, și inspirându-i pe cei implicați să meargă ei înșiși până la capăt în propriile misiuni, fie că era vorba de distrugerea Inelului sau de formarea și confirmarea adevăratului Rege mult așteptat al oamenilor. Trădarea și decăderea lui Saruman sunt bine cunoscute. El, căpetenia ordinului vrăjitorilor, trimis de ainurii care îi slujeau lui Iluvatar și cunoscând puterea și gloria acelei lumi din care venea, a renunțat la credință, și nu doar că a căzut în deznădejde, ci a devenit activ implicat în propagarea răului și fricii, căutând foloase proprii îi urma alianței sale cu răul. Povestea lui și a modului în care și-a ratat cu bună știință misiunea, mi s-a părut întotdeauna tristă. Însă ce mi-a atras atenția cu ocazia recitirii Stăpânului Inelelor și a volumului Silmarillion a fost povestea scrisă și nescrisă a lui Radagast. El era chemat să protejeze lumea naturală în lupta cu răul întruchipat de Sauron. Însă despre el nu ni se spune mai nimic, cu excepția unei ocazii în care, fiind el însuși înfricoșat, l-a indus în eroare (nu este clar dacă fără să știe, sau cu bună știință) pe Gandalf, fapt care a dus la întemnițarea lui de către Saruman și la alte evenimente nefericite în lipsa lui. Pare că, în loc să participe activ în lupta împotriva răului, s-a ascuns tocmai în spatele lucrurilor pe care fusese chemat să le protejeze. E de înțeles atașamentul său față de lumea naturală. Însă mi s-a părut extrem de trist modul în care, fugind din fața pericolului și refugiindu-se într-o falsă siguranță, Radagast, acest al treilea vrăjitor, și-a ratat și el scopul, pierzându-și locul și rostul prin neparticiparea la niște evenimente atât de mărețe, ajungând slab, incapabil să discearnă decăderea și răul din inima lui Saruman cel corupt, și în final, chiar și pentru o scurtă perioadă, manipulat de acesta.
Și tot oarecum legat de tema scopului și chemării, dar și a creației:
Personajul de care m-am îndrăgostit la această recitire a Stăpânului Inelelor este unul cu totul ciudat și inedit: Tom Bombadil. Până acum mi se păruse chiar nesuferit, iar pasajul din primul volum, în care apare, poate doar o scenă de tranziție de la tonul vesel și relaxat al „Hobbitului”, la adevărata dramă a Pământului de Mijloc. Tolkien însuși scrie despre el într-o scrisoare că este un „mister”. Însă de data aceasta l-am redescoperit cu alți ochi și, cred eu, dintr-o perspectivă mai apropiată de intenția lui Tolkien.
Tom Bombadil este un om cu adevărat liber. El știe pentru ce a fost creat și care sunt granițele lui – el sălășluiește și îngrijește de Pădurea Bătrână, o pădure străveche și care ascunde multe mistere – și este perfect mulțumit. Nu tânjește după nimic din ce nu îi aparține. Poate și de aceea, Inelul nu are nicio putere asupra lui. El este în lume, dar nu al lumii. Toate cele din Pădure i se supun de bunăvoie în perimetrul lui, însă toate făpturile sunt ele însele libere să vină și să plece după bunul plac. Spre deosebire de Melkor și toate personajele negative din Silmarillion, el nu posedă, nu domină lucrurile care îi sunt date în grijă. Este singurul personaj care nu are niciun fel de dorință de putere și de mărire. Este cumva și opusul lui Radagast. Amândoi împărtășesc dragostea pentru animale și plante. Însă Tom Bombadil nu participă la conflictul cu armatele răului nu pentru că fuge cu lașitate, ca Radagast, ci dimpotrivă, știe că nu i-a fost dată această însărcinare.
Pentru mine Aulë și Tom Bombadil au devenit un soi de inspirație: să știi pentru ce ai fost creat, să faci lucrul acela și să fii perfect fericit și împlinit cu ce ți s-a dat.
Voi ce cărți de-ale lui Tolkien ați citit până acum? Ce impresie v-au făcut, sau cu ce idei ați rămas în urma lecturii? Spațiul de comentarii de mai jos vă stă la dispoziție dacă doriți să împărtășiți cu noi gândurile voastre 🙂
În memoria lui Christopher Tolkien, cel fără de care nu am fi avut istoria Pământului de Mijloc, și care anul acesta, pe 16 ianuarie 2020, a trecut dincolo de Limanurile Cenușii.
CARTEA E O VIAȚĂ 