Nu există creștere fără schimbare, nu există schimbare fără renunțare, nu există renunțare fără răni – nu există abundență fără frângere… o frângere care duce la abundență. Rănile sunt cele care sfărâmă sufletul pentru a planta semințele unei creșteri mai profunde.
Ann Voskamp, The Broken Way
Creștinul ar trebui să-și spună: „Doamne, Dumnezeul meu, mi-ai dat mie, nevrednicul și ticălosul, care n-am niciun merit, pe degeaba și din curată îndurare, prin și în Hristos, bogăția deplină a întregii evlavii și mântuiri, așa că de acum înainte nu mai am nevoie de altceva, decât să cred că așa este. Iată, acestui Tată, care a revărsat asupra mea atâta belșug de bunuri, vreau să-I fac de bunăvoie, cu inima deschisă și fără plată, ceea ce Îi place, fiind și pentru aproapele meu un creștin, așa cum a fost Hristos pentru mine, ajutându-l cu ceea ce are nevoie, îi este de folos și este binecuvântat, căci eu am, prin Hristos, destule lucruri prin credința mea.”
Dragostea izvorăște din credință, de aceea putem sluji aproapelui nostru, indiferent de preț, indiferent dacă această slujire ne aduce câștig sau pierdere. Cu alte cuvinte, faptele nu sunt mijloacele mântuirii, ci rodul acesteia.
Martin Luther, citat de Erwin W. Lutzer în Reforma și întoarcerea la Evanghelie. Un model pentru Biserica de azi
Această poruncă [porunca a zecea] e cea mai desăvârșită în ceea ce privește iubirea de aproapele, pentru că ne interzice, după cum ne-o cere chiar și desăvârșirea creștină, nu numai lucrurile exterioare, ci și cele lăuntrice, care duc la rău de la minte și de la voință; și cel care ține această poruncă, împlinește dreptatea privitoare la aproapele său, întrucât nu i-ar face altuia ce nu dorește să i se facă lui. Căci mântuirea tuturor creștinilor constă în aceasta, că nimic nu este dorit împotriva Domnului și a aproapelui, ci mai degrabă că trebuie să Îl iubim pe Domnul Dumnezeu mai mult decât pe noi înșine, iar pe aproapele nostru ca pe noi înșine. Și după ce vom fi înfăptuit aceste lucrări în această lume, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, Îl vom lăuda, fără îndoială, în ceruri, în veacul ce va să vină, când vom ajunge la desăvârșirea iubirii, pe Unul Dumnezeu în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, în veci de veci.
Petru Movilă, Mitropolit al Kievului, citat în Impactul Reformei asupra românilor între 1517 – 1645
Creștinul este domn liber peste toate, nefiind nicicând un supus. Creștinul este slugă a tuturor lucrurilor, fiind supus oricui. Martin Luther
Chiar dacă aceste afirmații par a fi în opoziție, ambele se găsesc în scrierile lui Pavel. Prima afirmație face referire la libertatea ce ne-o dă Evanghelia – faptul că suntem liberi în Hristos, nu de Hristos. Cu alte cuvinte, creștinul este domn peste toate și nu se supune nimănui în virtutea credinței, însă el este slujitorul tuturor în virtutea dragostei. „Suntem înălțați prin credință în Dumnezeu. Prin dragoste ne coborâm la aproapele nostru.”
Erwin W. Lutzer, Reforma și întoarcerea la Evanghelie. Un model pentru Biserica de azi
Dumnezeul care poartă răni nu spune: „Nu te teme, căci îți voi oferi toate răspunsurile.”
El nu spune: „Nu te teme, căci îți voi lua toată durerea.”
El nu spune: „Nu te teme, căci voi face tot ce credeți voi.”
Dumnezeul care poartă răni este Cel Preaînalt, Dumnezeul Cel Atotputernic, care spune ca și cum te-ar îmbrățișa: „Nu te teme, căci Eu sunt aici.”
Cum ar fi dacă în loc să ne dorim lucruri bune pentru noi, ne-am dori un Dumnezeu bun care să fie cu noi?
Problema răului este rezolvată prin prezența lui Emanuel: Dumnezeu este cu noi.
Ann Voskamp, When You Ask “Why, God?” [How To Surprisingly Rise & Turn the Question of Suffering Into The Answer We Need]
CARTEA E O VIAȚĂ 