OLYMPUS DIGITAL CAMERA

După ce v-am prezentat săptămânile trecute trei autobiografii scrise de femei (aici, aici şi aici), este momentul şi pentru una scrisă de un bărbat: autobiografia poetului Traian Dorz, intitulată Hristos, mărturia mea. Ea este, aşa cum o numeşte autorul, o scurtă şi sfântă povestire a vieţii mele sau Istoria unor Cântări Nemuritoare – 70 de ani – din 1914 până în 1984, care cuprinde istorisirea (care nu este tocmai scurtă, cum o numeşte el, având 491 de pagini!) a 70 de ani de viaţă grea, marcată de suferinţă şi multe poezii inspirate de experienţele prin care a trecut.

De la început el mărturiseşte că s-a apucat să scrie despre viaţa sa la îndemnul şi insistenţa altor credincioşi, pentru a servi ca încurajare şi îndreptare pentru alţii.

Cu această perspectivă în minte, veţi putea începe să citiţi despre copilăria lui Traian Dorz, marcată de multă tristeţe, greutăţi şi lipsă de dragoste din partea părinţilor. Născut la 25 decembrie 1914 într-o noapte cu ninsoare în Rîturi, un sat din judeţul Bihor, care astăzi se numeşte Livada Beiuşului, Dorz şi-a cunoscut tatăl abia la vârsta de 5 ani. Acesta fusese plecat la război şi fusese luat prizonier de ruşi în Siberia în 1916, întorcându-se acasă abia în 1919. Această despărţire a dus la relaţii reci atât între soţi, cât şi între părinţi şi copil – Trei străini împreună. Aveam atâta nevoie de iubire… îşi aminteşte autorul. Niciodată în copilăria mea n-am cunoscut iubirea – dar am cunoscut totdeauna asprimea şi pedeapsa.

El continuă apoi să ne povestească despre anii de şcoală şi despre multe situaţii în care Dumnezeu l-a scăpat în mod miraculos de la moarte.

De fiecare dată când Domnul Dumnezeul meu m-a salvat cu viaţă dintr-o primejdie de moarte, eu ar fi trebuit să văd că mai trăiesc numai datorită Milei Sale. Că viaţa mea de după salvarea asta fiind numai un dar al Lui, se cuvine să o mai trăiesc în totul doar spre Salva Sa. Însă eu nu întotdeauna am văzut aceasta. Dar slăvit să fie Domnul pentru clipa când am început să văd. De atunci întocmai aşa am şi căutat să fac.

De asemenea, el îşi aminteşte de munca grea în gospodăria familiei, pe câmp sau cu vitele, experienţe pe care, retrospectiv, el le vede ca fiind folositoare în pregătirea lui pentru greutăţile suferite în închisori.

După ce trecea vremea mâncării, nu-mi mai era nici foame. După ce trecea vremea apei, nu-mi mai era nici sete. După ce trecea vremea odihnei, nici nu mai simţeam oboseala. Aşa m-am deprins cu răbdarea. Şi ce bine mi-a prins mult mai târziu, când n-am mai avut nici mâncare, nici apă şi nici odihnă… N-aveam de unde să bănuiesc atunci că toate acele necazuri şi greutăţi îmi erau necesare ca să mă înveţe răbdarea, tăcerea, rugăciunea şi renunţarea, de care voi avea atâta nevoie mai târziu, în urmarea Domnului meu Isus, în lupta şi în Lucrarea Evangheliei Lui, pentru mântuirea mea şi a altora.

Evenimentul care îi va marca viaţa va fi lectura cărţii Corabia lui Noe, scrisă de părintele Iosif Trifa din Sibiu, conducătorul Oastei Domnului, pe care o primise ca premiu la sfârşitul şcolii. În urma lecturii ei, în Duminica Rusaliilor, pe 8 iunie 1930, Traian Dorz se predă în mâna lui Dumnezeu:

În urma acestei experienţe, Dorz îi scrie părintelui Trifa, pentru a fi înscris şi el în rândul celor din Oastea Domnului. De atunci, începe să comande de la Sibiu cărţi, pentru a le vinde mai departe prin satele dimprejur, hotărât să lucrez şi eu pentru Domnul răspândind Biblia şi cărţile Oastei, tuturor până unde voi putea ajunge şi pe cine îl voi putea convinge să primească Sfântul Cuvânt al Domnului, aşa cum îl primisem şi eu, după cum spune el.

Toată această activitate a lui nu va fi însă pe plac părinţilor lui, care erau foarte împotrivitori, chiar şi faţă de ideea ca Dorz să meargă în continuare la şcoală, considerând că el trebuie să aibă grijă de gospodărie în continuare.

Astfel, la 16 ani în necazul şi în singurătatea mea am început să caut cărţi să citesc. Să citesc şi să învăţ singur, spune el. Şi pentru că cei de la revista Oastei Domnului primeau poezii sau alte texte de la cititori şi încurajau astfel de încercări, Traian Dorz spune: …mi-a venit şi mie gândul să compun versuri spre slava lui Dumnezeu şi spre exteriorizarea simţămintelor fierbinţi faţă de Domnul Isus, care clocoteau în inima mea.

Astfel începe el să publice în revista Oastei Domnului, marcat însă mereu de teama că va rămâne toată viaţa la sat. Părinţii lui se gândesc că prin căsătorie acest lucru va fi sigur, aşa că la 18 ani, în ianuarie 1933, Traian Dorz se căsătoreşte. Însă după un an şi ceva, nemaisuportând familia împotrivitoare, pleacă la Oradea, la sediul Oastei Domnului de acolo, unde poate în sfârşit să se ducă la şcoală, la şcoala de cântăreţi bisericeşti şi la gimnaziu.

În decembrie 1934 este solicitat să meargă să ocupe un post la redacţia Oastei Domnului din Sibiu, alături de Părintele Iosif Trifa, care va marca începutul celei mai importante relaţii a lui Dorz, părintele Trifa devenind pentru el mentor, părinte, familie şi cel spre care va privi întotdeauna cu nespusă admiraţie.

Dorz povesteşte despre munca de la redacţie şi de la tipografie, despre întocmirea gazetei Isus Biruitorul, iar apoi, despre nesfârşitele probleme pe care le vor avea începând cu 1935 cu mitropolitul Bălan şi cu mai-marii Bisericii Ortodoxe influenţaţi de acesta, care au început să-l prigonească pe Părintele Trifa şi lucrarea Oastea Domnului.

Aceste prigoane vor dura mult timp şi le vor face zilele amare, până când părintele Trifa va fi caterisit, li se va interzice să mai tipărească revista lor (1937) şi li se va confisca maşina de tipărit. Vor avea astfel de luptat tot timpul cu sărăcia, dar vor avea, cât timp au putut tipări materiale, multe satisfacţii sufleteşti, văzând roadele muncii lor.

La Sibiu îi vor apărea lui Traian Dorz primele volume de poezii, La Golgota şi Pe drumul crucii. La 1 aprilie 1936 Dorz este chemat pentru îndeplinirea stagiului militar la Oradea la infanterie, unde, după mai multe suferinţe, este chemat să lucreze la cancelaria companiei. În acest timp, el va avea o bogată corespondenţă cu Părintele Trifa.

Rămaşi fără nimic după moartea părintelui Trifa la 12 februarie 1938, şi Dorz, şi Marini, colegul său, se întorc la casele lor de unde continuă activitatea de misiune şi caută să tipărească din nou o revistă, încercând tot felul de parteneriate.

În martie 1939 încep concentrările şi construirea de tranşee şi cazemate pentru luptele celui de-Al Doilea Război Mondial, iar Traian Dorz este concentrat şi el în septembrie 1939. În 1941 va ajunge la Bucureşti la Comandamentul Diviziei Blindate, ocazie cu care va face cunoştinţă cu Biserica Evreilor Creştini şi cu Richard Wurmbrand. Cu ajutorul lui obţine din nou autorizaţie pentru o publicaţie, iar acum la distribuirea ei contribuie şi tatăl lui Traian Dorz, devenit şi el credincios. Vor pierde însă şi această autorizaţie în 1943. România intră în război în iunie 1941, iar pe Dorz îl găsim la Unitatea de motorizare şi tancuri, una dintre primele trimise spre front. Iată ce povesteşte el despre experienţa de pe front:

Am avut în toată vremea aceea nişte experienţe atât de cutremurătoare cu Dumnezeu. Primejdiile fiind nemăsurate, tot aşa erau şi izbăvirile. Trecând prin sute de situaţii grele – bombardamente de aviaţie, tiruri de artilerie, ploi de gloanţe – am scăpat totuşi neatins de nicio schijă şi de nici un glonţ. […] Ajunşi în încercuiri, uneori fără mâncare, alteori fără apă, prinşi de ploi şi de furtuni, de zăpadă şi de ger… Îngheţaţi şi flămânzi, nedormiţi de zile şi nopţi, hărţuiţi şi ameninţaţi din toate felurile, departe, pe un pământ străin şi vrăjmaş – numai minunile Bunului Dumnezeu, care mă însoţea necurmat, mi-au salvat viaţa.

După război, vremurile vor deveni tot mai grele şi tot mai potrivnice tipului de activitate condusă de Traian Dorz, iar odată cu venirea comunismului, viaţa îi va fi şi mai grea. În 1947 va fi până la urmă închis pentru prima oară dintr-un lung şir de detenţii care vor însuma în final 17 ani de închisoare.

A fost închis la Beiuş de Anul Nou, după ce organizaseră un program special la închisori şi spitalele din apropiere. Tot atunci se împlineau 25 de ani de la înfiinţarea Oastei Domnului. …adânc zbuciumat după toate cele ce auzisem, stam întins cu ochii în tavan şi mă gândeam că într-o noapte ca asta, acum 25 de ani şi tot într-o stare cam ca asta a mea, se ajunsese la o răscruce istorică, de la care în viaţa poporului şi a Bisericii noastre începea un drum nou prin Oastea Domnului.

Însă în ciuda situaţiei în care se afla, Dorz mărturiseşte: Simţeam că Mântuitorul meu este alături şi suferă şi El împreună cu mine. Scriu asta pentru ca cei ce vor mai avea vreodată să treacă prin astfel de stări, să nu se teamă. Prezenţa lui Hristos lângă ei le va da atâta bucurie inimii, încât vor putea suferi totul în felul cel mai demn şi mai frumos.

De la Beiuş va ajunge la Gherla, în camera 43, timp de trei luni, până în aprilie, de Paşti. Aici era un regim de lagăr, dar existau şi două locaşuri de rugăciune. În timpul unei rugăciuni mi-a venit aici îndemnul să încep versificarea psalmilor şi a altor părţi din Sfânta Scriptură, spune el. Am şi început lucrul acesta şi multe zile şi ceasuri fericite am avut cu Domnul lucrând la aceste versificări, în singurătatea evlavioasă a acestor lăcaşuri lăsate acolo de Dumnezeu ca nişte oaze binecuvântate în acel pustiu sufletesc. Cu mulţi am putut vorbi atunci despre mântuirea sufletului lor. Şi unii au aflat-o.

Este eliberat, dar după 2 săptămâni pline de şicanări şi amânări ameninţătoare, cu zile, cu nopţi, cu săptămâni pe drum până la miliţie, este arestat din nou pentru trei săptămâni, după care începe iarăşi o perioadă de du-te-vino continuu care va dura tot timpul anilor 1948-1949.

La 12 februarie 1950 este din nou ridicat de şeful Securităţii de la Beiuş. Va suferi în continuare de frig, de foame, numeroase bătăi şi va avea parte de durerea pierderii cărţilor sale pe care le preţuia foarte mult. Iată cum descrie el celula în care se afla la un moment dat: Celula mea era exact cât un mormânt. Când stam în picioare ajungeam cu capul în tavan. Când stam întins pe priciul meu de scândură, capul îmi ajungea în perete, picioarele la uşă. Când intram şi ieşeam, abia aveam loc să mă strecor pe lângă prici. Când tot era închis aveam exact senzaţia că stau închis în sicriu şi în mormânt.

Însă şi în această perioadă el vede purtarea de grijă a lui Dumnezeu, prin faptul că are parte de resturile de mâncare de la o şcoală de fete, de pâine de la un gardian sau că este scos în oraş. Va urma o perioadă în care este mutat dintr-un loc de detenţie în altul, pentru a fi eliberat până la urmă, dar nu cu mult mai liber cu adevărat, din cauza faptului că luptele împotriva lucrării Domnului se înteţiseră din toate părţile.

În Ajunul Crăciunului 1952 se ruga cu un grup de fraţi ca Domnul să trimită pe cineva celor care nu au cum să audă de vestea bună adusă de îngeri păstorilor. În dimineaţa următoare, în 25 decembrie 1952, când împlinea 38 de ani, Traian Dorz este ridicat din nou de Securitate, împreună cu fratele la care stătea. Ancheta n-a fost nici prea lungă şi nici prea grea, îşi aminteşte el. Toată învinuirea care mi se aducea era că organizez adunările Oastei, că ţinusem consfătuiri cu conducătorii Oastei pe ţară, că scrisesem şi răspândisem cărţi religioase, că primisem vizite frăţeşti şi că vizitasem pe fraţi. Că dusesem o intensă activitate religioasă în mijlocul maselor, în scopul propagării Oastei Domnului, care este o asociaţie ilegală şi interzisă. Învinuirile mele de totdeauna şi pentru totdeauna. Aici îşi aminteşte el că a început să scrie poeziile care vor apărea mai târziu în volumele Cântarea Nemuritoare şi Cântările Surghiunului.

Pe 2 martie 1953 Dorz are două vise prin care Dumnezeu îl înştiinţează cu privire la durata şederii lui în închisoare, în două locuri diferite. Aceste vise se vor împlini cu precizie, iar Dorz va trece prin închisoarea Ghencea, unde îşi asumă serios misiunea de vestire a Evangheliei, pentru care şi credea că a fost trimis acolo

După aceea, la data de 2 noiembrie, după exact 242 de zile, este mutat la Caransebeş, unde va sta până pe 2 iulie, deşi el şi cu alţi deţinuţi fuseseră puşi să-şi facă bagajele cu câteva zile bune înainte de această dată. Îi mulţumeam Domnului pentru că ne înştiinţase mai dinainte despre numărul zilelor rânduite să le suferim, iar acum ne arătase limpede că nimeni nu putuse nici să scurteze şi nici să lungească acest timp peste ce hotărâse El.

Noi nu suntem aici în mâinile oamenilor, nici în ale soartei, nici în ale întâmplării. Ci suntem în Mâinile Puternice, Sigure, Milostive, Bune, Înţelepte şi Iubitoare ale Domnului şi Dumnezeului nostru. Chiar şi mâinile celor în care pare că suntem noi – chiar şi aceste mâini ale lor sunt tot în Mâinile Lui. Şi El nu va îngădui niciodată ca mâinile oamenilor să ne facă nici mai mult, nici mai greu decât atâta cât este neapărat necesar pentru binele nostru, spune Dorz.

Din aceste simţăminte pline de recunoştinţă s-au prefăcut în mintea şi inima mea, de-a lungul anilor trăiţi şi târâţi prin lumina şi întunericul acestor ziduri, cântările mele nemuritoare. Binefacerile Domnului faţă de mine, întâlnindu-se undeva foarte sus cu recunoştinţa mea faţă de El, se prefăceau totdeauna în lacrimi şi în cântec de foc şi de aur – adunându-se şi înmulţindu-se necontenit. Ciobul de sticlă, uns cu scuipat şi dat cu săpun, apoi prăfuit cu puţinul var răzuit de pe perete, strângea rând pe rând şi strofă cu strofă aceste flăcări şi carate, acolo de unde nu se mai pierdeau. Apoi timpul şi munca de nopţi şi ani le-a înflăcărat şi şlefuit până ce au ajuns aşa cum s-au revărsat în lume şi în nemurire.

La 2 iulie 1954, Dorz este dus cu domiciliu obligatoriu în satul Dropia din Bărăgan, de unde n-are voie să se deplaseze decât pe o rază de 12 km, şi trebuie să se prezinte periodic la miliţie pentru a dovedi că este acolo. A trebuit să-şi pregătească singur o colibă şi să muncească la câmp, apoi s-a angajat la o magazie, apoi la un şantier, unde a devenit zidar, apoi, din cauza bolii, n-a mai putut lucra decât ca paznic.

În tot acest timp a continuat să scrie, mai ales în primăvara lui 1956, când trebuia să păzească un hotar larg cu tot felul de recolte, unde era foarte frumos. Aici a stat doi ani, până la 2 iulie 1956 când a fost eliberat.

Acesta nu va fi însă sfârşitul greutăţilor sale. Urmează o perioadă lungă şi grea în care Dorz încearcă să obţină legalizarea „Oastei Domnului“, pentru a nu mai avea probleme cu autorităţile, timp în care va avea parte de multe amânări, promisiuni mincinoase şi, cel mai trist, trădări din partea unor membrii importanţi ai Oastei.

Tot ce va primi Dorz în urma acestor eforturi de a se încadra cerinţelor autorităţilor va fi o altă detenţie din martie până în noiembrie 1959 la Securitatea din Cluj, unde va avea parte de cea mai lungă şi cea mai grea anchetă, fiind apoi condamnat la 16 de ani de muncă silnică, confiscarea averii şi 10 ani de interdicţie. Din fericire, va face doar 6 din aceşti 16 ani, timp în care va fi purtat prin multe locuri – Gherla, Deltă, Galaţi, până în 22 iunie 1964, când va fi eliberat.

După eliberare, lucrează la câmp şi îşi reia activitatea scrisului, lucrând noaptea sub pătură, pentru a nu fi văzută lumina aprinsă în casă, neputând însă să publice nimic, dar fiind totuşi în continuare hărţuit pentru activitatea sa, din cauză că i se publicau lucrările în străinătate şi circulau printre fraţi.

Ajuns deja la o vârstă înaintată şi fiind foarte bolnav, ajunge la spital în 1971, după care încearcă să se pensioneze, dar nu poate, din cauză că nu reuşeşte să strângă adeverinţe de lucru decât pentru o perioadă de 5 ani din lipsă de evidenţe şi din cauza faptului că 7 ani îi petrecuse în armată şi pe front, 17 ani în închisoare, iar 10 ani avusese interdicţie să ocupe vreun post.

Şi sfârşitul suferinţelor sale încă nu venise. În 1982 – bătrân şi bolnav – este arestat şi închis din nou pentru 6 luni. Pus laolaltă cu deţinuţi de drept comun, fumători şi fără căpătâi, Dorz observă, din nou, un adevăr important: nu există un alt fel mai bun de a te apropia de oameni pentru a-i apropia de Dumnezeu decât dragostea jertfitoare a propriei tale vieţi. Dacă poţi să te laşi tu flămând pe tine, ca să le dai lor porţia ta de mâncare. Dacă poţi să suferi tu durerea ca să le dai lor medicamentul tău. Dacă poţi să umbli tu nespălat, ca să le dai lor săpunul tău. Numai dacă poţi… În mijlocul suferinţelor oamenii n-au nevoie în primul rând de predicile noastre, ci de pâinea, de cămaşa şi de mângâierea noastră. Cele sufleteşti vin numai în urma celor trupeşti. Ce puţini credincioşi ştiu bine acest adevăr mai înainte de a ajunge aici.

Prin această atitudine va încerca Dorz să-i câştige pe tovarăşii săi deţinuţi pentru Dumnezeu, reuşind cu câţiva dintre ei. Propriile suferinţe vor înceta în sfârşit la moartea sa, în 1989, la vârsta de 75 de ani, după o viaţă grea închinată lui Dumnezeu.

Este impresionantă rezistenţa psihică, morală şi spirituală a acestui om. Toată viaţa a avut parte numai de lipsuri, fie de ordin emoţional, fie de ordin material, a trebui să plece dintr-un loc în altul, i s-au luat toate lucrurile de atâtea ori, nu a avut timp să se bucure de familie sau copii, pentru că a fost atâta timp departe de ei, în închisoare sau în domiciliu obligatoriu, a fost foarte bolnav de multe ori, iar, deşi atunci când a putut, a muncit, n-a avut în final la bătrâneţe drept la pensie. Şi în ciuda tuturor acestor greutăţi, în ciuda multor presiuni, el nu a renunţat la credinţă şi la misiunea sa pentru Domnul şi a avut aceeaşi dedicare şi pasiune pentru lucrarea Oastei Domnului, aflându-se de multe ori singur în lupta cu duşmanii acestei lucrări, pentru că nu mulţi aveau aceeaşi pasiune neclintită ca el. Pentru toate acestea, cred că Traian Dorz este un model demn de urmat pentru toţi credincioşii, iar cartea lui, Hristos, mărturia mea, cred că ne va pune pe toţi pe gânduri şi ne va face să ne întrebăm noi ce am face dacă am fi puşi în situaţia lui, noi cum am rezista presiunilor, ameninţărilor şi lipsurilor extreme? Am rămâne credincioşi Domnului?

PS: Puteţi asculta episodul întreg AICI.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s