Această poruncă [porunca a zecea] e cea mai desăvârșită în ceea ce privește iubirea de aproapele, pentru că ne interzice, după cum ne-o cere chiar și desăvârșirea creștină, nu numai lucrurile exterioare, ci și cele lăuntrice, care duc la rău de la minte și de la voință; și cel care ține această poruncă, împlinește dreptatea privitoare la aproapele său, întrucât nu i-ar face altuia ce nu dorește să i se facă lui. Căci mântuirea tuturor creștinilor constă în aceasta, că nimic nu este dorit împotriva Domnului și a aproapelui, ci mai degrabă că trebuie să Îl iubim pe Domnul Dumnezeu mai mult decât pe noi înșine, iar pe aproapele nostru ca pe noi înșine. Și după ce vom fi înfăptuit aceste lucrări în această lume, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, Îl vom lăuda, fără îndoială, în ceruri, în veacul ce va să vină, când vom ajunge la desăvârșirea iubirii, pe Unul Dumnezeu în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, în veci de veci.

Petru Movilă, Mitropolit al Kievului, citat în Impactul Reformei asupra românilor între 1517 – 1645