Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cuminţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi. […] Nu, slujitorilor diavolului, adică şmecherilor, prea le-ar veni la îndemână să fim proşti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceşte să fim inteligenţi. (Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia – măcar de la un anume punct încolo – e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului).
N.Steinhardt, Jurnalul fericirii
Pe lângă faptul că ne aduce aminte de darul extraordinar al lui Dumnezeu pentru noi, povestea Crăciunului ne îndreaptă, de asemenea, privirile spre acel tip de renunţare de sine şi smerenie în care suntem chemaţi să umblăm ca urmaşi ai lui Hristos. Dacă Domnul Cerului şi al pământului a renunţat la drepturile Sale de a fi observat, aplaudat şi respectat şi a luat forma unui servitor, nu ar trebui să fim şi noi dispuşi să umblăm pe aceeaşi cale? Cultura în care trăim ne îndeamnă încontinuu să luptăm pentru drepturile noastre, să cerem respect şi să ne luptăm pentru a fi recunoscuţi. Dar exemplul lui Hristos – începând de la primele momente ale naşterii Sale – ne spune exact contrariul.
În loc să ne chinuim să fim observaţi şi apreciaţi, noi trebuie să adoptăm o postură total diferită în fiecare domeniu al vieţii noastre, şi anume, una de umilinţă şi renunţare la sine. Fie că suntem recunoscuţi şi aplaudaţi, fie că nu suntem băgaţi în seamă, ar trebui să fie totuna pentru noi. Când vom umbla cu adevărat pe urmele Mielului, ne va interesa doar să-L cunoaştem şi să-L facem cunoscut pe El.
Leslie Ludy, „Humble Beginnings“
Timpul pe care îl avem este atât de scurt. Libertatea pe care o avem este atât de provizorie. Ocaziile pe care le avem sunt atât de unice. De aceea, fiecare dintre noi trebuie să ne repetăm de fiecare dată: nu am decât azi! Trebuie să fac, deci, acum totul, fiindcă niciodată nu voi mai avea înaintea mea nici clipa asta, nici libertatea asta, nici ocazia asta, nici omul acesta.
Traian Dorz, Hristos, mărturia mea
Predicând învierea trupului, învăţătura creştină ne învaţă că Raiul nu e doar o stare de spirit, ci deopotrivă o stare a trupului, şi prin urmare o stare a Naturii ca totalitate. Dorim, ca Sf. Pavel, nu să fim dezbrăcaţi, ci îmbrăcaţi din nou, dorim să găsim nu pretutindeni-şi-niciundele amorf, ci pământul făgăduinţei, acea Natură ce va fi totdeauna şi în chip desăvârşit – aşa cum Natura prezentă este parţial şi intermitent – instrumentul muzicii care se va înălţa atunci între Cristos şi noi.
C.S. Lewis, Despre minuni
Cine oare îmi va încredinţa un trup duhovnicesc atâta vreme cât eu nu pot stăpâni nici măcar un trup pământesc? Trupurile mici şi pieritoare pe care le avem acum ne-au fost dăruite aşa cum şcolarilor li se dau ponei. Trebuie să învăţăm să conducem, nu pentru că într-o bună zi vom scăpa cu totul de cai, ci pentru că într-o bună zi s-ar putea să călărim pe deşeuate, neînfricaţi şi voioşi, pe acei bidivii incomparabil mai mari, pe caii aceia înaripaţi, strălucitori, de pasul cărora se cutremură lumea şi care ne aşteaptă poate chiar acum cu nerăbdare, bătând din copite şi sforăind pe nări în grajdurile Împăratului. Nu că galopul ar fi lipsit de orice valoare dacă nu ar fi un galop împreună cu Împăratul, dar cum altfel – de vreme ce el şi-a rezervat propriul armăsar – L-am putea însoţi?
C.S. Lewis, Despre minuni
CARTEA E O VIAȚĂ 