Iov a fost mai puțin vinovat înaintea Domnului decât prietenii săi. De ce? Doar el a fost acela care L-a acuzat pe Dumnezeu. Prietenii lui L-au apărat….

Dar tocmai de aceea!

Noi Îl putem acuza pe Dumnezeu, ne recunoaștem astfel incapacitatea să înțelegem și să suferim.

Cei care-I iau apărarea însă greșesc fundamental, considerându-se capabili să-L înțeleagă și să-L explice pe Dumnezeu. A concepe un Dumnezeu care are nevoie de apărarea noastră înseamnă a-L „ajusta” și a etala o sfințenie pe care nu o avem.

Amintiri cu sfinți, Daniel Brânzei

Reclame

Numai obiectele fără viață au o identitate precisă. Orice este viu se află într-o continuă schimbare. Ce este omul? Iată o întrebare la care nu se poate da simplist un răspuns unic. De îndată ce te pregătești să așezi pe el eticheta „un copil” vezi că s-a și transformat într-un adolescent căruia eticheta ta i-a rămas mică asemenea pantalonilor și mânecilor de la cămașă. Te întorci și scrii pe altă etichetă „adolescent”, dar când să i-o așezi pe frunte, te întâlnești cu ochii vioi ai tânărului ajuns în pragul maturității. Te răzgândești iar și scrii pe o altă etichetă „tânăr”, dar când vrei să o fixezi pe pieptul lui, auzi bătaia unei inimi ajunsă între timp „mamă” sau „tată”. Te grăbești să notezi schimbarea, dar omul s-a schimbat iarăși, ajungând la pragul tomnatic al bătrâneții. Ai vrea să-l prinzi sub o identitate de insectar și nu poți nicidecum. Nici măcar după moarte, căci „ ce vom fi nu s-a arătat încă!”

Și acesta este doar domeniul vieții biologice… În viața spirituală este și mai complicat: ne naștem păcătoși inocenți, devenim păcătoși conștienți, pocăiți din convingere, sfinți din alegere și… iarăși, „ce vom fi nu s-a arătat încă”.

Este imposibil să fixăm o ființă sub o etichetă oarecare. Viața este într-o continuă mișcare, transformându-se necontenit și „devenind” mereu „altceva”. Ce vom deveni? Numai Dumnezeu știe cu certitudine! „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din mana ascunsă și-i voi da o piatră albă; și pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l știe nimeni, decât acela care-l primește.” (Apoc 2:17)

 Amintiri cu sfinți, Daniel Brânzei


Pentru Dumnezeu, ”desăvârșirea noastră” este mult mai importantă decât ”desăvârșirea” lucrărilor noastre. El își poate duce lucrarea mai departe și fără noi, dar noi nu putem merge mai departe decât în măsura în care El ne desăvârșește. Ca să ne termine, Dumnezeu are nevoie să ne lase de multe ori cu lucrurile neterminate.

Daniel Brânzei, „Amintiri cu sfinți. Vol.1


Biserica este locul unde veghem unii asupra altora, disciplinăm cu dragoste și căutăm întotdeauna recuperarea celui greșit. O biserică fără disciplină este o biserică fără dragoste, căreia nu-i pasă de ceilalți, ca o casă fără părinți, ca un orfelinat lăsat la voia întâmplării. Biserica nu este doar locul în care Dumnezeu ne-a așezat ”unul lângă altul”, ci mai ales al celui în care Dumnezeu ne-a așezat „unul pentru altul”, așa ca din interacțiunea noastră să se facă voia Lui și să se vadă înțelepciunea Lui.

Daniel Brânzei, „Amintiri cu sfinți. Vol. 4