Autor: Irina Trancă

Sunt absolventă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine şi a unui Master în Teoria şi Practica Editării, ambele la Universitatea din București, am fost voluntar la RVE Bucureşti din 2006 și am fost redactor angajat între anii 2016-2020. Printre autorii mei creştini preferaţi se numără Michael Card, Max Lucado, C.S. Lewis, Philip Yancey și Ruth Chou Simons; mă pasionează literatura pentru copii, romanele istorice, cărțile despre cărți și legătura dintre artă și credință, Japonia și modul în care frumusețea ne apropie de Dumnezeu. Sunt căsătorită și, din 2015, sunt și mama unui băiat, Mihai, pe care doresc să îl cresc cititor. Dacă vreți să fiți la curent cu ce citesc, mă găsiți pe Goodreads.

Un strop de viaţă #211

A-L urma pe Isus presupune credinţă, dar nu o credinţă oarbă. „Veniţi şi vedeţi“, ne invită îngerul. Vreţi să mergem? Priviţi mormântul gol. Ştiaţi că duşmanii lui Hristos nu au contestat niciodată acest fapt? Nici un fariseu sau soldat roman n-a condus vreodată un contingent înapoi la locul de îngropare ca să declare „Îngerul s-a înşelat. Trupul este aici. Totul a fost doar un zvon.“

Ar fi făcut-o dacă ar fi putut. În câteva săptămâni ucenicii au umplut fiecare colţ de stradă din Ierusalim, anunţând Învierea lui Hristos. Ce altă cale mai rapidă ar fi avut duşmanii Bisericii de a-i reduce la tăcere decât să scoată la iveală un trup lipsit de viaţă? Dar nu aveau nici un cadavru de arătat.

Aşa se explică trezirea spirituală din Ierusalim. Când apostolii susţineau existenţa unui mormânt gol, oamenii îşi îndreptau privirea spre farisei pentru infirmarea acestei idei. Dar ei nu puteau să ofere niciuna. Aşa cum a spus demult cineva, „Tăcerea evreilor este la fel de grăitoare ca discursul creştinilor!“

Max Lucado, în Blessings of the Cross

Un strop de viaţă #209

Femeile care stătuseră de veghe pline de credincioşie în timpul lungilor ore de suferinţă ale lui Isus s-au întors împreună duminică dimineaţa pentru a termina procesul de îmbălsămare pe care îl făcuseră la repezeală Iosif şi Nicodim târziu în după-masa de vineri. Vocile lor se auzeau în aerul proaspăt de dimineaţă în timp ce vorbeau despre cum vor da piatra la o parte. Ştiau că le va fi imposibil s-o facă, chiar dacă ar fi împins-o toate deodată.

Ce piatră? Ce obstacol stă în faţa ta pe care crezi că nu poţi să-l muţi sau să-l depăşeşti, care te împiedică să te dedici cu totul Domnului? Este vorba despre piatra limitelor financiare? Lipsa de experienţă practică? Slăbiciunea fizică? Dacă ne agăţăm neclintit de credinţa noastră în El, perseverând în devotamentul nostru faţă de El, El va rostogoli pietrele pentru noi!

Anne Graham Lotz, în Blessings of the Cross

„El încă dă pietre la o parte“ de Max Lucado

Hristos a înviat! Adevărat a înviat şi încă dă pietre la o parte, aşa cum ne spune Max Lucado în cartea sa, El încă dă pietre la o parte.

Max Lucado ne invită de această dată să ne îndreptăm atenţia spre câteva întâmplări, la prima vedere minore, din Noul Testament, situaţii în care Dumnezeu a intervenit şi a redat speranţa, a dat pietrele la o parte aşa cum a dat mai târziu la o parte şi piatra de la gura mormântului lui Isus Hristos şi astfel să descoperim speranţa pe care ne-o dă şi nouă astăzi învierea Lui.

O femeie aflată la al cincilea divorţ. Un infirm ajuns la disperare. O soră care îşi înmormântează fratele. Un tată aflat în necaz. De ce există asemenea portrete în Biblie? Acestea nu sunt simple poveşti istorisite la şcoala duminicală. Nici fabule rupte de realitate. Nu sunt nici produsul unor iluzii nerealiste. Sunt întâmplări adevărate în cadrul cărora un Dumnezeu cât se poate de real Se confruntă cu suferinţe la fel de reale, aşa încât putem să dăm un răspuns la întrebarea Unde e Dumnezeu atunci când suferim? Continuă lectura „„El încă dă pietre la o parte“ de Max Lucado”

Un strop de viaţă #207

Cele mai mari binecuvântări ale lui Dumnezeu vin deseori deghizate în dezastre. Cine se îndoieşte de acest lucru nu trebuie decât să urce dealul Calvarului. Concluzia generală a locuitorilor Ierusalimului în acea vineri a fost următoarea: s-a terminat cu Isus. Ce altă concluzie ar fi avut sens? Liderii religioşi L-au prins şi L-au predat. Roma a refuzat să-L salveze. Cei care Îl urmaseră s-au împrăştiat, cu coada între picioare. El a fost ţintuit de o cruce şi lăsat să moară, ceea ce s-a şi întâmplat. Ei L-au redus la tăcere, I-au pecetluit mormântul şi, cum ar fi spus orice preot care se respectă, Isus era istorie.

Trei ani de putere şi promisiuni se descompun într-un mormânt împrumutat. Caută pe cerul răstignirii o rază de speranţă şi nu o vei găsi. Aceasta este perspectiva ucenicilor, opinia prietenilor şi punctul de vedere al duşmanilor. Dar Dumnezeu nu este surprins. Totul se desfăşoară conform planului Său. Chiar şi în moarte – mai ales în moarte – Hristos este încă regele, rege peste propria Sa răstignire.

Max Lucado, în Blessings of the Cross

Un strop de viaţă #205

Din cauza degradării şi răutăţii oamenilor a fost pusă la cale moartea Sa. Din cauza răutăţii oamenilor, El a fost ocărât, batjocorit, pălmuit şi scuipat. Din cauza răutăţii oamenilor, Baraba a fost cel preferat în locul Său. Răutatea oamenilor L-a lăsat să poarte crucea şi L-a ţintuit de ea, L-a dat la o moarte atât de crudă şi umilitoare.

În toate chinurile Sale, Hristos a avut înaintea ochilor toată depravarea umanităţii, cu adevărata sa înfăţişare, fără ascunzişuri şi aparenţe. Hristos a văzut adevărata sa natură, care este ura nestăvilită şi dispreţul faţă de Dumnezeu. A văzut adevărata sa dorinţă, să Îl ucidă pe Dumnezeu. A văzut apogeul ei, uciderea unei persoane care era Dumnezeu. Dar în acelaşi timp, atât de minunată a fost dragostea lui Hristos pentru cei care arătau această depravare, încât a îndurat chiar acele suferinţe pentru a-i izbăvi chiar de pedeapsa pentru această depravare.

Jonathan Edwards, în Blessings of the Cross