Nu-L vom cunoaşte pe Hristos în deplinătatea maiestăţii Sale până nu-L vom cunoaşte ca fiind triumfător printre naţiunile lumii. Nimic nu lărgeşte atât de mult viziunea noastră despre harul triumfător al lui Dumnezeu ca orizontul lucrării Sale de mântuire în cursul istoriei.
John Piper, Nu-ţi irosi viaţa
Dacă ne concentrăm doar asupra unor versete şi întâmplări izolate din Vechiul Testament, ajungem să Îl vedem pe Dumnezeu un tiran răzbunător. Chiar şi cele 10 porunci sunt zugrăvite adesea ca o listă de cerinţe impuse de o zeitate pretenţioasă. Mesajul eliberator, adesea pierdut astăzi, este că aceste porunci dovedesc lumii că El este un Dumnezeu al dragostei şi îndurării şi ne împiedică să dezlănţuim puteri distructive prin încălcarea lor, puteri care vor distruge relaţiile, caracterul, societatea noastră.
Cele zece porunci Îl reprezintă pe Dumnezeu spunând: „Vă iubesc şi v-am dovedit-o deja. Deci, aveţi încredere în Mine. Păstraţi aceste porunci deoarece nu numai că au sens pentru voi, ci constituie un mod de a demonstra şi de a reflecta lumii întregi cine sunt Eu – Dumnezeul dragostei şi al îndurării, nu al puterii arbitrare şi al răzbunării.”
Steve Chalke and Alan Mann, Mesajul pierdut al lui Isus
Negarea existenţei lui Dumnezeu ne conduce la concluzii absurde astfel că, în cele din urmă, lumea amorală a scepticului care nu poate explica binele este mai rea decât lumea teistului ce are o explicaţie pentru rău. (…) Diferenţa dintre cineva care îşi spune creştin şi se dedă la crimă sau masacru şi un ateu care face acelaşi lucru e că creştinul, prin acţiunea sa, îşi violează propria credinţă, în timp ce acţiunea ateului este consecinţa legitimă a credinţei sale.
Ravi Zacharias, Sfârşitul raţiunii
Ateii vor să-i poată stigmatiza pe alţii fără să-şi ataşeze ei înşişi vreun nume, evitând să clasifice lucrurile la care aderă (deşi le place să-i clasifice pe toţi ceilalţi, inclusiv pe Dumnezeu). Motivul este următorul: argumentele lor nu rezistă. Ei caută un solvent universal care să dizolve ideea de Dumnezeu. Şi, în mod cu totul predictibil, sfârşesc dizolvându-şi propria concepţie despre lume şi viaţă. Dacă nu există Dumnezeu, cine are autoritatea să spună dacă acţionează sau nu o ordine morală? Dacă uciderea inocenţilor este un lucru rău, ea este un lucru rău nu fiindcă ştiinţa ne spune că e un lucru rău, ci fiindcă orice viaţă are o valoare intrinsecă – un postulat pe care ateismul pur şi simplu nu îl poate deduce.
Ravi Zacharias, Sfârşitul raţiunii
Realitatea este o unitate multistratificată. Pot să percep un om ca pe un agregat de atomi, un sistem biochimic deschis în interacţiune cu mediul, un specimen de homo sapiens, o capodoperă, cineva ale cărui nevoi merită respectul şi compasiunea mea, un frate pentru care a murit Cristos. Toate acestea sunt adevărate şi converg misterios în una şi aceeaşi persoană. A nega unul dintre aceste straturi ar însemna a diminua atât persoana respectivă, cât şi pe mine însumi, ca receptor, şi a viola bogăţia realităţii. O parte din argumentul teismului constă în aceea că aceste niveluri îşi găsesc ancorarea şi garanţia în Dumnezeu, Creatorul şi Temeiul a tot ce există.
Dr. John Polkinghorne, citat în Sfârşitul raţiunii, de Ravi Zacharias
CARTEA E O VIAȚĂ 