Ce am citit în ianuarie 2024

Am început anul 2024 în forță, cu multe cărți citite în paralel pe care, pentru prima oară, am reușit să le și termin (cu o singură excepție) până la întocmirea acestui articol.

Am reușit să termin niște cărți începute de anul trecut (sau chiar de mai de mult…), m-am întors la cărțile pentru copii mai mari sau mai mici, dar am parcurs și niște cărți de non-ficțiune, majoritatea legate de viața de credință – eseuri, memorii și o biografie – în total, 14 cărți.

În primele zile ale lunii am reușit să evadăm cu familia din București și am avut câteva zile tihnite în care să parcurg următoarele două volume ale seriei Pages&Co de Anna James, despre al cărei prim volum am scris luna trecută.

Volumul 2, Tilly și basmele pierdute, a fost foarte palpitant, așa că l-am citit foarte repede și m-am bucurat că luasem și volumul 3 la mine, pentru că marele conflict al cărții nu se rezolvase.

Mi-a plăcut în mod deosebit un pasaj din al treilea volum, Tilly și harta poveștilor, despre imaginație:

E prețioasă, datorită a ceea ce poate să facă, zise Milo. Dar lumea ar avea foarte multe probleme dac-ar rămâne fără imaginație, iar asta e ceea ce înseamnă cu adevărat magia cărților, în însăși esența ei. Nu este o resursă finită, tipărită în cărți, cu cerneală. Pe bune, ar trebui s-o numim altfel; cărțile sunt adesea recipientele care conțin magia, dar în realitate poveștile contează, nu cărțile, și magia care există în fiecare rătăcititor… în fiecare cititor, dacă știe cum s-o acceseze.

Am început în paralel și un volum de eseuri despre Creator, creație și actul de a crea, Why We Create – Reflections on the Creator, the Creation, and Creating, volum colectiv coordonat de Jane Clark Scharl și Brian Brown.

Acest volum a fost o adevărată încântare și un material foarte consistent de rumegat, pentru că, în ciuda a ceea ce sugerează titlul, autorii acestui volum au abordat această temă din foarte multe perspective inedite, care nu se referă doar la creativitate în sens artistic. Ci, mai degrabă, ei oferă o perspectivă mai amplă asupra realității, discutând astfel și despre timp, relația cu natura, actul de a numi, trăirea sacramentală etc..

Și, bineînțeles, acest volum mi-a deschis uși spre alte cărți valoroase și m-a îmboldit să-i cer Irinei Enache cu împrumut două cărți pomenite chiar de câteva ori în acest volum. O povestesc doar pe una dintre ele, pentru că pe a doua nu am început-o încă.

Este vorba despre povestioara lui J.R.R. Tolkien, Leaf by Niggle, despre care am citit pentru prima oară mai detaliat în cartea lui Timothy Keller, Orice faptă bună. În volumul de eseuri menționat mai sus, cel puțin 3 autori fac referire la ea într-un fel sau altul, așa că am zis că e cazul să văd și eu direct de la sursă despre ce este vorba.

N-o să vă ascund însă că am fost dezamăgită. Citind-o, m-a luat somnul (ceea ce nu e un semn bun…), dar cred că și dacă aș fi fost poate mai odihnită, tot nu „mi-ar fi vorbit”. Dacă nu aș fi avut interpretarea lui Keller în minte, cred că mi-ar fi fost și mai obscur înțelesul, pur și simplu eu nu m-am „prins”.

Este vorba despre un individ, Niggle, care dorește să picteze capodopera vieții sale, un copac, dar este foarte perfecționist și meticulos, petrecând ore în șir doar pentru o frunză. În plus, mai este și întrerupt de vecinul său care are mereu nevoie de ajutorul său, iar, într-un final, își dă seama că nu-și va termina niciodată tabloul. Apoi pleacă într-o „călătorie” (pe care alții au numit-o „moarte”) și ajunge undeva, unde două voci, Vocea 1 și Vocea 2, comentează parcursul lui Niggle în această nouă „țară”, unde el își găsește tabloul terminat. Finalul e deschis însă, iar totul în general foarte vag.

Pe scurt, mi-a plăcut mai mult cum a povestit-o Keller și ce înțeles i-a găsit el în cartea lui, decât ce a scris Tolkien însuși. Să mă ierte fanii adevărați!

Povestindu-i Irinei impresia mea, îi spuneam că pentru mine această povestioară intră în aceeași categorie cu Marea despărțire a lui C.S. Lewis, care rămâne pentru mine opera sa pe care nu am gustat-o deloc, pentru că nu am reușit să o înțeleg.

Chiar mă întreb ce mi-a scăpat mie în ambele cazuri și aș fi curioasă să aflu și părerile altora care le-au citit.

În paralel, după cum mi-e obiceiul, am terminat o carte începută în perioada de Advent, Provocarea Ierusalimului – O călătorie în Țara Sfântă de Éric-Emmanuel Schmitt.

Éric-Emmanuel Schmitt este unul dintre autorii mei preferați, deși nu am citit tot și nu mi-a plăcut tot ce am citit din ce a scris din cauza unor teme abordate. În plus, știind că este un fel de agnostic credincios, după cum singur s-a etichetat la un moment dat și știindu-l foarte tolerant cu cele trei monoteisme, m-am apropiat de acest volum cu reținere.

Am fost surprinsă plăcut însă! Înainte de a-mi împărtăși impresiile, aș vrea însă să vă îndemn să citiți mai întâi volumul său autobiografic Noaptea de foc (despre care am scris aici), pentru că face referire deseori la momentul epifaniei din deșert în urma căruia a ajuns el să creadă în existența lui Dumnezeu. Iar în acest volum-jurnal de pelerinaj la Ierusalim, va prezenta în paralel aceste două experiențe definitorii din viața lui.

Schmitt pornește la drum nu atât cu reverența pelerinului credincios asumat, ci cu curiozitatea sa caracteristică și, într-un fel, cu o anumită detașare care îi oferă libertatea de a vedea lucrurile fără atât de multe preconcepții. Desigur, cunoaște bine evenimentele și locurile menționate în Evanghelii, dar nu are legat de ele vreo așteptare a vreunor revelații. Ba, pe alocuri, este chiar deranjat de eforturile depuse de oameni de a prezerva anumite locuri și repere, făcându-le să-și piardă cu totul farmecul și patina de locuri milenare. El remarcă de câteva ori că ar fi preferat o anumită sălbăticie a locurilor pentru a intra cu adevărat în atmosfera descrisă în Evanghelii.

El este rezervat și cu privire la slujbele organizate de preotul grupului, dar și în vizitele în locurile sacre, reușind să aibă acea luciditate de a surprinde și mercantilul și prozaicul unor situații, dar și de a se lăsa totuși surprins când așteptările îi sunt și lui depășite sau înșelate și are parte de niște momente speciale.

Pe cel mai important dintre ele – un soi de nouă epifanie – , în urma căruia ajunge să creadă că Isus este Fiul lui Dumnezeu (fapt de care nu era convins înainte), vă las pe voi să-l descoperiți.

Deși mai liberal și foarte convins că credința nu este o chestiune ce ține de rațional (în sens logico-argumentativ), ci că implică un mare mister, Schmitt reușește să le ofere cititorilor (chiar și celor creștini) o perspectivă proaspătă și, aș zice, mai puțin „încrâncenată” asupra credinței creștine.

Apoi am mai citit și trei cărți ilustrate pentru copii: o ediție pop-up superbă a basmului lui Hans Christian Andersen, Crăiasa Zăpezii, o povestioară despre un fulg de zăpadă care își dorește să simtă căldura soarelui, Fulgul de nea de Bernadette Watts și Mica Zână nu poate dormi de Daniela Drescher (pe care am luat-o pentru ilustrațiile minunate pe care le crează această autoare).

În alt plan paralel, am lucrat la editarea traducerii cărții Timothy Keller: His Spiritual and Intellectual Formation de Collin Hansen, care mi s-a părut foarte interesantă și edificatoare. Am prezentat și noi câteva dintre cărțile sale aici pe blog, dar această carte m-a făcut să vreau să citesc și alte titluri netraduse încă, cum ar fi Center Church, din care citează des autorul acestei biografii.

Ca devoțional, am parcurs în luna ianuarie volumul de eseuri Three Mile an Hour God de Kosuke Koyama, un volum pe care îl începusem mai demult, îl lăsasem deoparte și l-am reluat în luna ianuarie.

Adevărul e că nu e un volum de citit pe nerăsuflate, am avut senzația că l-am parcurs cu viteza de 5 km/h sugerată de titlu, e de citit în ritm domol, pentru că, fiind și scris de un teolog japonez prin anii 1970, are un stil aparte de a se exprima, face referire la cultura japoneză (mai ales la cultul împăratului, budism, discriminarea coreenilor etc.) și are uneori niște opinii inedite. Cel mai interesant mi s-a părut acest aspect al perspectivei asupra credinței creștine a cuiva din Orientul Îndepărtat, format într-o cultură tributară altor religii și a felului în care ar percepe o astfel de persoană întâlnirea dintre aceste tipare de gândire diferite.

O altă carte pe care o începusem de mult și o lăsasem deoparte mult timp și la care am revenit luna aceasta a fost Café gourmand de Marius Constantinescu, o antologie a unor texte de-ale sale publicate anterior în diverse reviste, organizate pe câteva teme mai largi – haine, parfumuri, călătorii, pictură, Festivalul Enescu și operă.

Eu i-am luat această carte mamei mele de ziua ei în 2022. În același an, am luat-o cu mine până în Franța și înapoi doar ca să apuc să-i fac o poză cu un adevărat café gourmand (selecție de prăjituri și cafea) de la mama lui.

M-am reapucat de el după o vreme… adică prin 2023, iar odată ajunsă la partea despre operă m-am blocat, pentru că sunt o ignorantă în această privință, deși am fost totuși la vreo trei spectacole în viața mea.

Am reluat-o însă după ce am ascultat discuția lui Marius Constantinescu în podcastul Vorbitorincii, și chiar dacă nu prea aveam eu habar despre ce vorbea el acolo despre diverse reprezentații de operă, m-am minunat de capacitatea lui de a găsi cuvinte prin care să exprime impresii despre o interpretare sau alta, despre muzică, în definitiv, pe care, nu-i așa, o ascultăm, nu neapărat o descriem în cuvinte.

Are un mod de a scrie savuros despre orice subiect, așa că vi-l recomand!

Ca familie, ne-am continuat obiceiul început vara trecută de a citi împreună cu voce tare seara, pe lângă un devoțional (anul ăsta am început De nedescris de Louie Giglio) și ceva ficțiune. Luna aceasta am citit Vrăjitorul din Oz de L. Frank Baum, prima carte pe care am citit-o eu când eram copil, în aceeași ediție!

Băieții colorau în timpul ăsta, iar pe mine, sincer, spre final, mă cam lua somnul citind, dar m-am bucurat să creăm împreună aceste amintiri.

În final, am trișat un pic, pentru că am inclus în acest articol două cărți pe care le-am terminat pe 1 februarie, dar mai aveam atât de puțin din ele, încât am zis să nu le las până la următorul raport, ci să am impresiile încă proaspete.

Este vorba despre Little Women de Louisa May Alcott, într-o ediție cu scrisorile personajelor și alte manuscrise caligrafiate și împăturite de mână în niște buzunare de plastic din loc în loc și un devoțional pe baza acesteia, The Little Women Devotional de Rachel Dodge (care a scris și devoționalul despre Anne despre are am scris aici).

Este vorba despre romanul tradus cu titlul Micuțele doamne în limba română, care însă nu include ambele volume care formează acum un întreg în edițiile în engleză (deși chiar și în engleză există ediții care conțin doar prima parte, publicată inițial sub titlul Little Women, nu și a doua, Good Wives). Încă nu am găsit o versiune integrală în limba română, dar m-ar interesa foarte mult.

Aceasta a fost prima mea recitire după foarte mulți ani, timp în care am revăzut mai degrabă filmul din 1994, am văzut și versiunea din 2019 (chiar în februarie 2020) și deci aveam foarte bine întipărite în minte evenimentele mai degrabă așa cum erau descrise în film(e).

Astfel, am putut fi din nou surprinsă, pentru că există cronologii schimbate, locul unor scene importante e diferit, dar, mai ales, foarte multe replici-cheie în film nu apar în carte și viceversa. Atât de diferite sunt unele detalii, încât creează cu totul altfel de personaje, după părerea mea, mai ales în ce-i privește pe Laurie, Jo și Amy.

Filmele abundă în replici străine de caracterul personajelor așa cum reiese el din felul în care le descrie autoarea modul de gândire și exprimare.

Cartea pune foarte mult accent pe familie, da, pe încercarea de a-ți urma visurile, da, dar nu cu orice preț, dar mai ales pe – ca să folosim un termen modern – formarea spirituală a personajelor, pelerini în drum spre Cetatea Cerească, o imagine folosită explicit de autoare, care, evident, a „picat la montaj” în ecranizări.

Acolo unde în filme totul este din perspectiva lui Jo, care visează la faimă prin scris, cartea e mult mai cuprinzătoare și are scopuri mai înalte. Chiar așteptam cu interes momentul „romanului” în sfârșit publicat, care însă, nu apare, pentru că nu există în carte! Există o încercare din partea ei de a publica un roman, însă mult mai devreme în viața ei, iar feedbackul pe care îl primește de la editor – să-l scurteze semnificativ, eliminând porțiunile la care ea ținea cel mai mult – o face într-un final să renunțe. Va publica povestiri și poezii, dar nu Romanul.

Autoarea acordă aceeași importanță tuturor surorilor, care au așteptări și dorințe diferite de la viață, chiar dacă împărtășesc aceleași valori.

Ce a păstrat însă filmul (cel din 1994, cel puțin) este replica lui Beth (care însă în roman apare în cu totul alt context, din nou!) – o să-mi fie dor de voi chiar și în Cer – o frază care pe mine mă face să-mi dea lacrimile absolut de fiecare dată.

În concluzie, chiar mi-aș dori să fie mai cunoscută această carte în varianta ei integrală și la noi, pentru că este cu adevărat o bogăție de valori și de exemple frumoase de viață nu doar în momente fericite, ci și în mari dureri. Abordează atât de multe subiecte relevante pentru orice etapă a vieții, încât oricine ar avea de câștigat de pe urma lecturii ei (există un capitol întreg dedicat relației dintre soți odată ce apar copiii, capitol pe care evident că l-am citit cu alți ochi acum, când sunt și eu mamă).

Din nou, mă minunez de profunzimea unor astfel de cărți, în comparație cu ceea ce se publică astăzi pentru publicul tânăr (și nu numai), în care nu întâlnești preocupările înalte, altruismul, spiritul de sacrificiu, discernământul și maturitatea de care dau dovadă nu doar „micuțele doamne”, surorile March, ci și toți bărbații din viața lor. Poate că unora li s-ar părea idealistă, dar cred că asta s-ar întâmpla tocmai din cauza faptului că avem termeni așa de slabi de comparație, standardul a scăzut foarte mult.

În fine, ar mai fi multe de spus despre această carte și despre acest subiect, dar îmi dau seama că este un subiect de nișă. Sper însă să-l putem aborda pe larg cândva într-un episod, cine știe?

Momentan, în luna februarie îmi propun să mă apuc de recitit Tolkien în vederea unui eveniment dedicat lui pe care sperăm să-l organizăm anul acesta în martie, mai am un roman neterminat din ianuarie și sper să reușesc să citesc în paralel și niște romane ușurele de dragoste, așa ca de sezon. Ah, da, și ar trebui să încep să citesc și în vederea unui nou sezon #ceov!

Ce să zic, lista e lungă, noroc că e an bisect, nu? Haha!

Voi cu ce cărți ați început anul 2024? Ce planuri de lectură aveți în continuare?