Astăzi vom aborda un subiect destul de dificil – cel al relațiilor, al comuniunii, al intimității – mai ales pentru ultimii ani în care graba, starea de a fi permanent ocupat, tehnologia și, mai recent, pandemia, au stat în calea acestor aspecte ale vieții. Ne va ajuta, în acest sens, o carte a cunoscutului autor american John Ortberg.
Despre John Ortberg puteți afla mai multe în articolul special din seria Aniversări literare.
Astăzi ne vom îndrepta atenția asupra cărții Te-aș plăcea dacă ai semăna mai mult cu mine. Cum putem avea relații profunde, în ciuda diferențelor și vulnerabilităților noastre. După cum puteți observa, coperta cărții prezintă, foarte sugestiv – și o ilustrație folosită pe alocuri în carte – un câine și o pisică, față în față – sunt oare gata să se joace, sau gata să sară unul la altul? Nu știm, dar să aflăm mai bine despre ce este vorba mai exact în cartea lui John Ortberg
În interiorul fiecăruia zace o foame după acceptare care pătrunde mai adânc decât orice altă foame. Când avem parte de intimitate, putem să facem față oricărui lucru pe care viața ni-l aruncă în față. Fără ea, chiar și cele mai mari realizări ale noastre sună a gol. La urma urmei, unde e bucuria succesului dacă nu avem o persoană iubită cu care să-l putem împărtăși? Iată de ce consider că a căuta intimitatea este cel mai vrednic dintre proiectele care există, enunță John Ortberg teza cărții Te-aș plăcea dacă ai semăna mai mult cu mine.
Dar apropierea de Dumnezeu? Asta ridică lucrurile la un cu totul alt nivel. Probabil când te gândești la posibilitatea de a avea „o relație profundă cu Dumnezeu” ai impresia că mai adaugi o obligație la o viață deja copleșită de obligații. La urma urmei, intimitatea este suficient de complicată pentru a o scoate la capăt cu o persoană în carne și oase, reală și vie. Cum ne-am putea imagina cum ar fi să avem o relație profundă cu o persoană pe care nici măcar nu o putem vedea? O ființă spirituală, pe deasupra. Ce-ar fi dacă ți-aș spune nu doar că Dumnezeu te-a creat pentru intimitate, ci și că El a urmărit încă de la început să aibă o relație profundă cu tine? continuă John Ortberg. E o taină, fără nicio îndoială, faptul că suntem chemați la o relație profundă cu Dumnezeu. Dar cum se face lucrul acesta? Se poate ca Dumnezeu să ne fi vorbit dintotdeauna, iar noi să fi auzit, fără să ne dăm seama că șoapta vine de la El? Ne putem oare apropia de Dumnezeu, fără să ne dăm seama de ceea ce se întâmplă? Cred că da, răspunde John Ortberg. De fapt, cred că Dumnezeu Se folosește de relațiile noastre cu alți oameni ca să ne învețe cum să-L iubim pe El. Cu cât căutăm mai mult intimitatea în celelalte relații ale noastre, cu atât mai bine vedem și înțelegem dragostea incredibilă și îndrăzneață pe care Dumnezeu o are față de noi.
Pentru John Ortberg, cea mai bună definiție a intimității i-a fost dată de cel despre care știm deja din multe alte cărți ale sale că a reprezentat o puternică influență în viața sa, prietenul și mentorul său, Dallas Willard. Intimitatea este experiență împărtășită. Intimitatea nu este doar un sentiment. Nu este o experiență pentru care unii oameni sunt născuți, în timp ce alții sunt condamnați să o rateze.
De câte ori intrăm în relație cu cineva prin împărtășirea unei experiențe, avem posibilitatea să construim intimitate. Dacă nu ești unul care planifică totul sau un sentimental, s-ar putea să crezi că ești predestinat să ratezi intimitatea. Însă nu ești. Intimitatea nu se construiește pe gesturi extravagante și elaborate. Dimpotrivă, se zidește pe mii de interacțiuni zilnice mărunte. De altfel, dacă stau să mă gândesc chiar la relația noastră de prietenie (Irina E. și Irina T.), aș putea spune că exact așa a fost clădită. Am făcut emisiuni împreună, am cântat împreună, ne-am împărtășit cărțile citite, experiențele trăite, am povestit diverse lucruri mărunte, ne-am deschis și am împărtășit ce aveam pe suflet.
Mi-a plăcut foarte mult ilustrația folosită de Ortberg: O singură notă muzicală nu e mare lucru, dar dacă aduni laolaltă suficient de multe și le pui în ordinea corectă, obții Simfonia a IX-a de Beethoven. La fel stau lucrurile și cu împărtășirea experiențelor. O singură întâlnire s-ar putea să nu însemne prea mult, dar dacă împărtășim suficient de multe experiențe cu cineva…. așa construim intimitatea.
Așadar, intimitatea cere timp și prezență. Iar acum vom deschide Biblia pentru a-L descoperi acolo pe Maestrul experienței împărtășite, Cel care le-a oferit pe amândouă din plin, în mod desăvârșit.
Unul dintre aspectele izbitoare ale capacității lui Isus de a iubi a fost faptul că putea fi pe deplin prezent când era cu oamenii. Isus nu a spus „Cum? Ce ziceai? N-am fost atent. M-am lăsat prins de lucrarea Mea mesianică.” Isus era în permanență conștient de lucrurile pe care le făceau prietenii Săi.
Dacă intimitatea înseamnă experiență împărtășită, atunci probabil că exemplul suprem al invitației la intimitate este Întruparea – acel moment mistic, miraculos în care Dumnezeu a ales să devină mai asemănător cu noi – coborând pe pământ, luând un trup de carne și trăind toate bucuriile, întristările, ispitele și triumfurile noastre, pentru ca astfel să putem înțelege mai bine cum să devenim mai asemănători cu El.
Întruparea ne învață că povestea lumii noastre este povestea dorinței lui Dumnezeu de intimitate; povestea durerii pierderii ei, prin căderea omului; povestea hotărârii Lui de a o recâștiga și a bucuriei Lui intense din momentul răscumpărării ei. Cred că această idee frumos formulată de Ortberg este și un argument pentru cei care consideră că nu au nevoie de intimitate, lăsând toate relațiile la un nivel superficial, sau că nu merită să mai investească în vreo relație cu oamenii pentru că au fost deja prea răniți sau dezamăgiți. Isus ne este model în toate aspectele intimității și a investit în asta venind pe pământ, și câtă vreme a fost pe pământ; în plus, intimitatea cu alți oameni poate fi un indicator al propriei intimități cu Dumnezeu. De altfel, după cum observă și Ortberg, aceleași obstacole care stau în calea realizării intimității cu alți oameni tind să stea și în calea relației noastre cu Dumnezeu; nu petrecem suficient timp cu El; nu suntem pe deplin prezenți cu El; nu reușim să-L cunoaștem; ne revărsăm frustrările asupra Lui; nu-I acordăm atenție și nu căutăm voia Lui.
În continuare, în cartea Te-aș plăcea dacă ai semăna mai mult cu mine John Ortberg abordează câteva dintre barierele care stau în calea relațiilor noastre și a dezvoltării profunzimii și autenticității lor. Un prim zid ar fi cel al egoului – acesta ne face orbi față de semenii noștri și ne șoptește că avem dreptul la viața noastră privilegiată.
Apoi zidul tehnologiei – S-a dovedit că aceeași tehnologie care promitea să ne ajute să ne conectăm mai bine ca oricând unii cu alții îi îndepărtează pe oameni unii de alții mai mult ca oricând. Pentru că intimitatea implică împărtășirea experienței, ea pretinde, de asemenea, și prezență. Iar prezența nu înseamnă doar parcarea trupului meu în aceeași încăpere în care se află și al tău. Ea necesită o atenție susținută și concentrată. Ea pretinde contactul vizual. Ea cere să ne ridicăm privirile de pe ecran și să ne punem jos dispozitivele.
Apoi este și zidul ostilității. John Gottman, cercetător în domeniul relațiilor și al intimității, a identificat patru „călăreți ai Apocalipsei”, care prevestesc moartea unei relații. Primul „călăreț” este critica. În loc să adoptăm o atitudine menită să rezolve problema, interpretăm dezacordul ca pe un semn al problemelor de caracter iremediabile ale celuilalt. Minimalizăm și rareori recunoaștem trăsăturile pozitive. Exagerăm trăsăturile negative, facem adesea comentarii la ele și acestea încep să devină însoțite de sarcasm. Aceasta duce la cel de-al doilea „călăreț apocaliptic”, disprețul, ce implică o expresie devalorizantă, un anume ton al vocii și o anumită privire, reducerea la tăcere, refuzul de a asculta sau provocarea deliberată a durerii. Cel de-al treilea „călăreț” este justificarea. Nu putem admite că am greșit. Raționalizăm, ocolim, minimalizăm, respingem. Iar cel de-al patrulea „călăreț” este zidul de piatră – plecarea din încăpere, evitarea contactului vizual; ne închidem în noi înșine și refuzăm să mai vorbim.
Mai există și zidul pseudo-intimității, însoțit de stagnare și pseudocomunicare. Comuniunea reală pretinde curajul de a spune ceea ce gândesc de fapt, chiar dacă nu știu cum va răspunde cealaltă persoană și chiar dacă această necunoaștere mă sperie.
Un zid în care eu, una, mă regăsesc cel mai mult este zidul lui „prea multe de făcut”. Graba este dușmanul intimității. Tensiunea este dușmanul intimității. Stresul este dușmanul intimității. Relațiile nu sunt eficiente. Oamenii nu sunt eficienți. Oamenii cer timp. Biblia poruncește: „Opriți-vă și să știți că Eu sunt Dumnezeu.” Aș îndrăzni să afirm că „a te opri” este mai greu astăzi decât oricând altcândva, consideră John Ortberg – și sunt total de acord cu el. Dar tot el ne avertizează: Dacă nu vrem să ne oprim niciodată, nu vom pricepe niciodată că Dumnezeu este Dumnezeu. Dacă nu vrem să ne oprim niciodată, nu ne vom ruga niciodată cu adevărat. Dacă nu vrem să ne oprim niciodată, nu vom cunoaște niciodată pacea adevărată.
Însă poate cel mai greu de acceptat este că intimitatea presupune și vulnerabilitate. Poate chiar admirăm vulnerabilitatea la alți oameni, însă în niciun caz nu ne dorim să fim noi înșine vulnerabili. Vulnerabilitatea este un dar pe care nu-l dorește nimeni. Care este punctul tău vulnerabil? Poate este faptul că ai divorțat, poate este o afacere falimentară, sau un handicap, sau genul de trup pe care îl ai, poate este o serie de relații nereușite, o dependență, cazierul tău, lașitatea, atacurile de panică sau problemele emoționale. Poate este singurătatea ta. Ce faci dacă nu poți scăpa de lucrurile acestea? Ce zici dacă Dumnezeu vrea să Se folosească de ele?
Ce am mai apreciat la cartea Te-aș plăcea dacă ai semăna mai mult cu mine este faptul că John Ortberg ne oferă și o mulțime de întrebări pentru fiecare secțiune și temă abordată, care să ne ajute să ne evaluăm propriile relații, sau cum ne percep ceilalți în relație cu noi, și nu în ultimul rând, cum percepem nivelul de intimitate în relația noastră cu Dumnezeu.
Spre exemplu, iată un set de întrebări pentru a ne evalua relațiile cele mai apropiate – și dacă ele sunt la fel de apropiate precum ne închipuim: Ai cel puțin o persoană în apropiere la care să poți face apel în momentele de încercare? Ai mai mulți oameni pe care i-ai putea vizita fără prea multe preavize și fără să-ți ceri scuze? Ai oameni care să-ți poarte de grijă în mod practic, dacă se ivește nevoia?
Și reversul poate fi testat. Gândește-te la oamenii din viața ta și pune-ți aceste întrebări: Crezi că ei ar apela la tine, dacă ar avea nevoie de ajutor? Își dau ei seama că îi stimezi cu adevărat? Sunt dispuși să stea în prezența ta sau simt nevoia să se ascundă? Reușești să-i înțelegi? Poți să evaluezi corect starea lor emoțională de la o zi la alta? Reușiți să discutați despre diferențele voastre de opinie fără să vă distrugeți prietenia?
Pune-ți următoarele întrebări ca să vezi cam pe unde se află nivelul intimității tale cu Dumnezeu: În ce măsură trăiesc prezența lui Dumnezeu în aceste zile? În ce măsură doresc să citesc Scriptura? Cât de natural îmi vine să mă simt mulțumitor și cum îmi exprim mulțumirea către cer? Mă rog mai mult, sau mai puțin, decât în trecut? Este rugăciunea pentru mine ceva ce mă eliberează de stres sau îmi produce stres? Devine conștiința mea personală și cea socială tot mai curată?
Dumnezeu S-a apropiat de noi încă de la început. Marea povestire a Bibliei este aceasta: Dumnezeu creează lumea. Dumnezeu pierde lumea. Dumnezeu recâștigă lumea. Într-o zi, vom sta și noi la masa nunții Mielului și ni se va spune „Veniţi, adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu”. Atunci, comuniunea va ajunge la desăvârșire. Până atunci, va trebui să alegem cum vom răspunde căutării lui Dumnezeu, „Unde ești?” și invitației Lui: „Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine”.
Așadar, aceasta este tema cărții Te-aș plăcea dacă ai semăna mai mult cu mine. Cum putem avea relații profunde, în ciuda diferențelor și vulnerabilităților noastre, în care John Ortberg abordează motivele pentru care ar trebui să căutăm intimitatea, care sunt miturile sau concepțiile greșite pe care le avem cu privire la intimitate, care sunt barierele în calea construirii intimității, cum poate fi restaurată intimitatea și care ne este modelul suprem în construirea unor relații autentice și profunde. John Ortberg vorbește atât despre intimitatea cu Dumnezeu, cât și cu oamenii – uneori, o secțiune îi este dedicată primei, altă secțiune celei de-a doua, și de cele mai multe ori se întrepătrund, pentru că, după cum veți vedea, sunt inseparabile.
Cartea, în sine, îndeamnă și ea la apropiere și dialog, fiind presărată cu întrebări foarte bune de dezbătut în familie sau în grupuri de părtășie sau ucenicie. De asemenea, am adăuga aici, în ciuda subiectului sensibil și serios și a prezentării noastre, cartea este presărată și cu mult umor – depinde de gustul fiecăruia, însă vă puteți aștepta să vă surprindeți pe voi înșivă râzând de experiențele amuzante ale lui John Ortberg.
Sperăm că lectura acestei cărți ne va inspira să nu ne mai ascundem, să nu ne mai prefacem, să ne vindecăm de lucrurile care ne fac să ne fie rușine și să ne ascundem, să fim autentici și să căutăm relații profunde, clădite pe experiențe împărtășite zi după zi, puțin câte puțin.
Mulțumim Editurii Scriptum pentru colaborare!
Alte cărți de John Ortberg prezentate la noi pe blog:
„O dragoste mai presus de rațiune”
„Dumnezeu e mai aproape decât crezi“
„Când se încheie jocul, totul se întoarce în cutie“
„Toţi sunt normali până ajungi să-i cunoşti“
„Grija pentru suflet”
„Cine este Omul acesta?”
„Viața pe care ți-ai dorit-o dintotdeauna”
„Veșnicia în desfășurare”
„Către toate direcțiile. Cum vei ști încotro s-o apuci?”
CARTEA E O VIAȚĂ 