Etichetă: Un strop de viață în preajma Paștelui

Hristos pe un măgăruș, sculptura din Muzeul Augustiner din Freiburg, este unul dintre cele mai emoționante chipuri ale lui Hristos din câte cunosc…

Am mers la muzeu pentru a petrece, în liniște, un timp cu acest Hristos pe măgăruș. Această sculptură din secolul al XIV-lea a fost făcută pentru a fi purtată într-un car în cadrul procesiunii din Duminica Floriilor.

Chipul alungit al lui Hristos, cu fruntea înaltă, părul lung, privirea pătrunzătoare, exprimă misterul suferinței Sale într-un mod care mă vrăjește. Mergând spre Ierusalim, oamenii Îl înconjoară și strigă „Osana!”, rup ramuri și le pun în calea Lui, însă Isus pare complet concentrat pe altceva. El nu privește la gloata agitată. El nu le face cu mâna. El vede ce se află dincolo de mișcare și zgomot: calea agonizantă a trădării, torturii, crucificării și morții. Ochii Săi văd ceea ce nimeni altcineva nu vede; fruntea Sa înaltă reflectă cunoștința unor lucruri ce depășesc capacitatea oricui de a înțelege. Văd aici melancolie, dar și o acceptare plină de pace. O conștiență profundă a durerii de neimaginat care trebuie îndurată, dar și determinarea de a face voia lui Dumnezeu. Pătrunde în nestatornicia inimii omenești, dar păstrează o imensă compasiune. Mai presus de toate este dragostea Lui, o dragoste nesfârșită și adâncă, născută din părtășia de nezdruncinat cu Dumnezeu Tatăl, care se revarsă către toți oamenii, oriunde s-ar afla. Nu e niciun om pe care să nu-l cunoască, niciunul pe care să nu-l iubească.

Continuă lectura „Un strop de viață în preajma Paștelui #31”

Părtășia cu Isus Hristos nu înseamnă că ne luăm angajamentul că vom suferi cât mai mult, ci că vom asculta de Dumnezeu în dragoste, fără frică.
Deseori suntem tentați să „explicăm” suferința ca „voia lui Dumnezeu”, ceea ce pentru unii nu duce decât la frustrare și resentimente. În loc să punem eticheta pe toate lucrurile ca fiind voia lui Dumnezeu, ar trebui să ne întrebăm în schimb dacă, în mijlocul durerilor și suferințelor noastre, putem discerne prezența iubitoare a lui Dumnezeu. Când descoperim că ascultarea noastră supusă de Dumnezeu ne conduce către semenii noștri în suferință, putem să mergem la ei având cunoștința plină de bucurie că dragostea ne-a condus acolo. Noi nu suntem buni ascultători supuși pentru că ne e teamă că în spatele dragostei lui Dumnezeu se ascunde altceva. Nu e de mirare, având în vedere că deseori experimentăm dragostea întinată de gelozie, resentimente, răzbunare și ură. Deseori vedem că iubirea este înconjurată de limitări și condiționări. Suntem întotdeauna în gardă, pregătiți de dezamăgiri…
Acesta este unul dintre motivele pentru care ne este foarte greu să ascultăm și să ne supunem. Însă Isus a ascultat și S-a supus cu adevărat pentru că El cunoștea dragostea Tatălui. „Nu că cineva a văzut pe Tatăl, afară de Acela care vine de la Dumnezeu, da, Acela a văzut pe Tatăl.” (Ioan 6:46) „Eu n-am venit de la Mine Însumi, ci Cel ce M-a trimis este adevărat, şi voi nu-L cunoaşteţi.” (Ioan 7:28)
El a venit să ne facă părtași la această supunere divină. El a venit să ne conducă la Tatăl, pentru ca noi să ne bucurăm de aceeași intimitate. Suntem chemați să fim fiii și fiicele lui Dumnezeu și să Îl ascultăm pe El, Tatăl nostru iubitor, cu o încredere deplină. Când supunerea devine prima și singura noastră preocupare, putem apoi să ne îndreptăm cu compasiune către lume și să-i simțim suferința atât de profund, încât prin compasiune, să oferim și celorlalți viața cea nouă.

Continuă lectura „Un strop de viață în preajma Paștelui #30”

Căci pe săraci îi aveţi întotdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi întotdeauna. (Ioan 12:8)

A alege oamenii neînsemnați, micile bucurii, întristările, a avea încredere că în acel loc, Dumnezeu Se va apropia – iată calea grea a lui Isus. Ceva din mine vrea întotdeauna să transforme calea lui Isus în ceva onorabil în ochii lumii. Mereu îmi doresc ca această cale neînsemnată să devină o cale importantă, măreață în ochii lumii. Însă lucrarea lui Isus, care se îndreaptă către locurile de la care lumea se îndepărtează, nu poate fi transformată într-o poveste de succes.

Însă nu este o cale pe care mergem singuri. Calea lui Isus poate fi parcursă doar cu Isus. Doar cu El putem ajunge în acel loc unde nu mai rămâne nimic, decât har. Acel loc din care Isus a strigat „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Acel loc din care Isus a fost înviat.

Dacă vrem să parcurgem calea singuri, devine doar o formă inversată de eroism, la fel de nestatornică precum eroismul însuși. Doar Isus, Fiul lui Dumnezeu, poate merge către acel loc de predare completă și de har. El ne avertizează, „despărțiți de Mine, nu puteți face nimic”. Însă tot El promite: „Cel care rămâne în Mine şi în care rămân Eu aduce mult rod” (Ioan 15:5)

Acum văd atât de clar de ce acțiunea fără rugăciune este lipsită de rod. Doar prin rugăciune putem intra în comuniune cu Isus și găsi puterea de a ne alătura Lui pe cale.

Continuă lectura „Un strop de viață în preajma Paștelui #29”

Isus i-a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel ce crede în Mine va trăi chiar dacă moare. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată”. Ioan 11:26

Iată centrul Evangheliei: a descoperi o nouă viață prin suferință și moarte. Isus a trăit această cale eliberatoare și a transformat-o într-un un mare semn pentru noi. Oamenii vor întotdeauna să vadă semne: evenimente minunate, extraordinare, senzaționale, care ne pot distrage de la realitatea dură, care pot întrerupe viața de zi cu zi. Însă celor care i-au spus lui Isus „Învăţătorule, vrem să vedem un semn de la Tine!”, El le-a răspuns: „O generaţie rea şi adulteră caută un semn, dar nu i se va da un alt semn decât semnul profetului Iona. Căci aşa cum Iona a stat în pântecele peştelui uriaş timp de trei zile şi trei nopţi, tot aşa va sta şi Fiul Omului, timp de trei zile şi trei nopţi, în inima pământului.”

Continuă lectura „Un strop de viață în preajma Paștelui #28”

Cum puteţi crede voi, care căutaţi slavă unii de la alţii şi nu căutaţi slava care vine de la singurul Dumnezeu? Ioan 5:44

Am devenit din ce în ce mai conștient de faptul că, în Evanghelia lui Ioan, cuvântul „slavă” ocupă un loc central. Pe de o parte, slava lui Dumnezeu, cea dătătoare de viață. Și pe de altă parte, slava oamenilor, slava deșartă care duce la moarte. Evanghelia lui Ioan ne arată pe tot parcursul ei că suntem tentați să preferăm slava deșartă în locul slavei lui Dumnezeu.

Slava omului este întotdeauna legată de o formă sau alta de competiție. Slava oamenilor este rezultatul faptului că ești considerat mai bun, mai rapid, mai frumos, mai puternic, mai plin de succes decât alții. Este rezultatul comparației, în favoarea ta, cu alții. Această slavă vine odată cu o „mișcare ascendentă”. Cu cât urcăm pe scara succesului, cu atât primim mai multă slavă. Însă tocmai această slavă creează întunericul nostru. Ea duce la rivalitate, rivalitatea poartă cu ea începutul violenței, iar violența este calea către moarte. Slava omului se dovedește a fi una deșartă, falsă, fatală.

Continuă lectura „Un strop de viață în preajma Paștelui #27”