Etichetă: preocuparea pentru binele aproapelui

Un strop de viață #922


Poți face o faptă bună chiar când nu te simți binevoitor și când ea nu-ți procură nici o plăcere, doar pentru că așa este bine; dar nimeni nu a făcut vreodată o faptă crudă doar pentru că cruzimea este un lucru rău – ci numai pentru că cruzimea îi era plăcută sau folositoare. Cu alte cuvinte, răul nici măcar nu reușește să fie rău în același fel în care binele este bine. Binele este, ca să spunem așa, de sine stătător; răul este doar binele pervertit. Iar un lucru trebuie să fie bun înainte să fie pervertit.

C.S. Lewis, „Creștinism, pur și simplu”

Un strop de viață #889


Dacă mă tot plâng că nu-mi ajunge pâinea, dau dovadă că sunt mai mult ori mai puțin rob pântecului. Dacă însă mă preocupă și mă frământă problema pâinii aproapelui meu și mă îngrijorez că nu-i este îndeajuns, pâinea încetează a fi „problemă materială și trupească” și devine o datorie spirituală. Pâinea mea e o chestiune fiziologică, pâinea celuilalt e pentru mine o datorie spirituală și o îngrijorare perfect legitimă. Astfel, întocmai și mânia. A mea – egoistă, sălbatică, avându-mă în vedere numai pe mine, pricinuită doar de considerente proprii eului meu imperialist și trufaș de iritabilitate, irascibilitate, nervozitate – e un păcat urât. A mea, iscată de erupțiile prostiei și răutății în juru-mi, de suferința nemeritată a fratelui meu, de nedreptatea ce i se face, de formalismul deșănțat, de minciuna nerușinată, de disprețul pentru om, discriminări, înșelăciune, asuprirea celor lipsiți de apărare, batjocorirea celui slab și alte asememenea lor, nu mai este un păcat, ci o virtute – o datorie chiar.

N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi