Etichetă: Postul Paștelui ca perioadă de rugăciune și reflecție

Isus i-a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel ce crede în Mine va trăi chiar dacă moare. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată”. Ioan 11:26

Iată centrul Evangheliei: a descoperi o nouă viață prin suferință și moarte. Isus a trăit această cale eliberatoare și a transformat-o într-un un mare semn pentru noi. Oamenii vor întotdeauna să vadă semne: evenimente minunate, extraordinare, senzaționale, care ne pot distrage de la realitatea dură, care pot întrerupe viața de zi cu zi. Însă celor care i-au spus lui Isus „Învăţătorule, vrem să vedem un semn de la Tine!”, El le-a răspuns: „O generaţie rea şi adulteră caută un semn, dar nu i se va da un alt semn decât semnul profetului Iona. Căci aşa cum Iona a stat în pântecele peştelui uriaş timp de trei zile şi trei nopţi, tot aşa va sta şi Fiul Omului, timp de trei zile şi trei nopţi, în inima pământului.”

Cum puteţi crede voi, care căutaţi slavă unii de la alţii şi nu căutaţi slava care vine de la singurul Dumnezeu? Ioan 5:44

Am devenit din ce în ce mai conștient de faptul că, în Evanghelia lui Ioan, cuvântul „slavă” ocupă un loc central. Pe de o parte, slava lui Dumnezeu, cea dătătoare de viață. Și pe de altă parte, slava oamenilor, slava deșartă care duce la moarte. Evanghelia lui Ioan ne arată pe tot parcursul ei că suntem tentați să preferăm slava deșartă în locul slavei lui Dumnezeu.

Slava omului este întotdeauna legată de o formă sau alta de competiție. Slava oamenilor este rezultatul faptului că ești considerat mai bun, mai rapid, mai frumos, mai puternic, mai plin de succes decât alții. Este rezultatul comparației, în favoarea ta, cu alții. Această slavă vine odată cu o „mișcare ascendentă”. Cu cât urcăm pe scara succesului, cu atât primim mai multă slavă. Însă tocmai această slavă creează întunericul nostru. Ea duce la rivalitate, rivalitatea poartă cu ea începutul violenței, iar violența este calea către moarte. Slava omului se dovedește a fi una deșartă, falsă, fatală.

Isus le-a mai zis: „Adevărat, adevărat vă spun că Fiul nu poate face nimic de la Sine, ci doar ceea ce-L vede pe Tatăl făcând. Ceea ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai. Ioan 5:19

Supunerea lui Isus față de Tatăl înseamnă o ascultare totală, fără reținere, de Tatăl Său iubitor. Între Tatăl și Fiul există doar dragoste. Tot ce Îi aparține Tatălui, El încredințează Fiului, și tot ce primește Fiul, înapoiază Tatălui. Relația dintre tatăl, Fiul și Duhul Sfânt transcende orice formă de dragoste pe care o cunoaștem. Merge cu mult mai departe decât experiențele limitate pe care le cunoaștem, dragostea unui părinte, al unui frate, al unui soț, al unui profesor sau al unui prieten.

Această comuniune eternă a dragostei este centrul și sursa vieții spirituale a lui Isus, o viață de atenție neîntreruptă față de Tatăl, în Duhul dragostei. Lucrarea lui Isus crește din această viață. Mâncatul și postitul, rugăciunea și acțiunea, călătoritul și odihna, predicarea și învățătura, exorcizările și vindecările – pe toate acestea, Isus le face în Duhul dragostei. Nu vom înțelege niciodată însemnătatea deplină a lucrărilor variate ale lui Isus, până nu înțelegem că toate acestea sunt înrădăcinate într-un singur lucru: ascultarea de Tatăl, în intimitatea unei iubiri perfecte. Când înțelegem asta, înțelegem și faptul că scopul lucrării lui Isus este tocmai acela de a ne aduce și pe noi în această comuniune atât de profundă.

După aceea, Isus l-a găsit în Templu şi i-a zis: „Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău.” (Ioan 5:14)

Rugăciunea vindecă. Nu doar răspunsul la rugăciune. Când renunțăm la „competiția” noastră cu Dumnezeu și Îi oferim lui Dumnezeu întreaga noastră inimă, fără să mai păstrăm ceva pentru noi, ajungem să cunoaștem dragostea lui Dumnezeu, să înțelegem cât de în siguranță suntem în îmbrățișarea Sa. Când înțelegem că Dumnezeu nu ne-a abandonat, ci ne ține aproape de inima Sa, ne putem redescoperi bucuria de a trăi, chiar dacă Dumnezeu poate să ne ghideze într-o altă direcție decât cea dorită de noi.