Etichetă: Postul Paștelui ca perioadă de rugăciune și reflecție

Adevărat, adevărat vă spun că, dacă păzeşte cineva Cuvântul Meu în veac nu va vedea moartea. Ioan 8:51

În această lume suntem asaltați de tentații: lăcomie și dorință, violență și răzbunare, ură și distrugere. Nu suntem imuni la puterile demonilor. De aceea trebuie să ne ajutăm unii pe alții pentru a ne ține mințile și inimile ațintite asupra Fiului Omului, astfel încât să Îl recunoaștem atunci când El va veni, și să putem sta cu încredere înaintea Lui. Trebuie să ne ajutăm unii pe alții să rămânem ancorați în cuvintele Lui, pentru că cerul și pământul va trece, însă cuvintele Lui nu vor trece. Pe Cuvântul Etern, care a devenit întrupat și a trăit printre noi, este clădită întreaga noastră speranță.

Suntem chemați să fim ucenici ai lui Isus, să fim tot timpul cu băgare de seamă la glasul lui Dumnezeu care ne invită să ne supunem și să ascultăm cu o inimă atentă. Cum putem auzi vocea Lui într-o lume care își dă toate silințele să ne distragă și să ne capteze întreaga atenție către problemele ei urgente? Ascultați biserica. Nu este un îndemn popular, într-o lume în care Biserica este văzută mai degrabă drept un „obstacol” decât drept calea către Isus. Unul dintre cele mai mari pericole ale timpului nostru este separarea lui Isus de Biserică. Biserica este trupul lui Hristos. Fără El nu poate exista Biserica, și fără Biserică nu putem rămâne uniți cu Isus. Nu am întâlnit pe nimeni care să se fi apropiat mai mult de Isus respingând Biserica. Ascultați de Domnul Bisericii. Luați parte la viața ei liturgică, pentru a-L cunoaște pe Isus mai mult și mai mult și a fi uniți cu viața divină pe care El o oferă Bisericii.

---

Meditații pentru perioada Postului Paștelui, din cartea lui Henri Nouwen, „Show Me the Way: Daily Lenten Readings”.

Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. (Ioan 1:14)

Dumnezeu este milostiv și plin de compasiune. Asta înseamnă, mai întâi, că El este Dumnezeul care a ales să fie Dumnezeu cu noi.

Numindu-L pe Dumnezeu „Dumnezeu cu noi”, intrăm într-o nouă relație de intimitate cu El. Numindu-L Emanuel, recunoaștem că El a hotărât să Se coboare la noi, să împărtășească bucuriile și durerile noastre, să ne apere și să ne protejeze, și să sufere toate ale vieții împreună cu noi. Dumnezeu cu noi este un Dumnezeu care este aproape, pe care Îl putem chema ca adăpostul, cetățuia, înțelepciunea noastră și chiar mai mult de atât, ajutorul, păstorul, dragostea noastră. Dacă nu înțelegem cu toată inima și mintea noastră că „El a locuit printre noi”, nu vom înțelege că El este un Dumnezeu milostiv.

Continuă lectura „Un strop de viață în preajma Paștelui #32”

Hristos pe un măgăruș, sculptura din Muzeul Augustiner din Freiburg, este unul dintre cele mai emoționante chipuri ale lui Hristos din câte cunosc…

Am mers la muzeu pentru a petrece, în liniște, un timp cu acest Hristos pe măgăruș. Această sculptură din secolul al XIV-lea a fost făcută pentru a fi purtată într-un car în cadrul procesiunii din Duminica Floriilor.

Chipul alungit al lui Hristos, cu fruntea înaltă, părul lung, privirea pătrunzătoare, exprimă misterul suferinței Sale într-un mod care mă vrăjește. Mergând spre Ierusalim, oamenii Îl înconjoară și strigă „Osana!”, rup ramuri și le pun în calea Lui, însă Isus pare complet concentrat pe altceva. El nu privește la gloata agitată. El nu le face cu mâna. El vede ce se află dincolo de mișcare și zgomot: calea agonizantă a trădării, torturii, crucificării și morții. Ochii Săi văd ceea ce nimeni altcineva nu vede; fruntea Sa înaltă reflectă cunoștința unor lucruri ce depășesc capacitatea oricui de a înțelege. Văd aici melancolie, dar și o acceptare plină de pace. O conștiență profundă a durerii de neimaginat care trebuie îndurată, dar și determinarea de a face voia lui Dumnezeu. Pătrunde în nestatornicia inimii omenești, dar păstrează o imensă compasiune. Mai presus de toate este dragostea Lui, o dragoste nesfârșită și adâncă, născută din părtășia de nezdruncinat cu Dumnezeu Tatăl, care se revarsă către toți oamenii, oriunde s-ar afla. Nu e niciun om pe care să nu-l cunoască, niciunul pe care să nu-l iubească.

Continuă lectura „Un strop de viață în preajma Paștelui #31”

Părtășia cu Isus Hristos nu înseamnă că ne luăm angajamentul că vom suferi cât mai mult, ci că vom asculta de Dumnezeu în dragoste, fără frică.
Deseori suntem tentați să „explicăm” suferința ca „voia lui Dumnezeu”, ceea ce pentru unii nu duce decât la frustrare și resentimente. În loc să punem eticheta pe toate lucrurile ca fiind voia lui Dumnezeu, ar trebui să ne întrebăm în schimb dacă, în mijlocul durerilor și suferințelor noastre, putem discerne prezența iubitoare a lui Dumnezeu. Când descoperim că ascultarea noastră supusă de Dumnezeu ne conduce către semenii noștri în suferință, putem să mergem la ei având cunoștința plină de bucurie că dragostea ne-a condus acolo. Noi nu suntem buni ascultători supuși pentru că ne e teamă că în spatele dragostei lui Dumnezeu se ascunde altceva. Nu e de mirare, având în vedere că deseori experimentăm dragostea întinată de gelozie, resentimente, răzbunare și ură. Deseori vedem că iubirea este înconjurată de limitări și condiționări. Suntem întotdeauna în gardă, pregătiți de dezamăgiri…
Acesta este unul dintre motivele pentru care ne este foarte greu să ascultăm și să ne supunem. Însă Isus a ascultat și S-a supus cu adevărat pentru că El cunoștea dragostea Tatălui. „Nu că cineva a văzut pe Tatăl, afară de Acela care vine de la Dumnezeu, da, Acela a văzut pe Tatăl.” (Ioan 6:46) „Eu n-am venit de la Mine Însumi, ci Cel ce M-a trimis este adevărat, şi voi nu-L cunoaşteţi.” (Ioan 7:28)
El a venit să ne facă părtași la această supunere divină. El a venit să ne conducă la Tatăl, pentru ca noi să ne bucurăm de aceeași intimitate. Suntem chemați să fim fiii și fiicele lui Dumnezeu și să Îl ascultăm pe El, Tatăl nostru iubitor, cu o încredere deplină. Când supunerea devine prima și singura noastră preocupare, putem apoi să ne îndreptăm cu compasiune către lume și să-i simțim suferința atât de profund, încât prin compasiune, să oferim și celorlalți viața cea nouă.

Continuă lectura „Un strop de viață în preajma Paștelui #30”

Căci pe săraci îi aveţi întotdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi întotdeauna. (Ioan 12:8)

A alege oamenii neînsemnați, micile bucurii, întristările, a avea încredere că în acel loc, Dumnezeu Se va apropia – iată calea grea a lui Isus. Ceva din mine vrea întotdeauna să transforme calea lui Isus în ceva onorabil în ochii lumii. Mereu îmi doresc ca această cale neînsemnată să devină o cale importantă, măreață în ochii lumii. Însă lucrarea lui Isus, care se îndreaptă către locurile de la care lumea se îndepărtează, nu poate fi transformată într-o poveste de succes.

Însă nu este o cale pe care mergem singuri. Calea lui Isus poate fi parcursă doar cu Isus. Doar cu El putem ajunge în acel loc unde nu mai rămâne nimic, decât har. Acel loc din care Isus a strigat „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Acel loc din care Isus a fost înviat.

Dacă vrem să parcurgem calea singuri, devine doar o formă inversată de eroism, la fel de nestatornică precum eroismul însuși. Doar Isus, Fiul lui Dumnezeu, poate merge către acel loc de predare completă și de har. El ne avertizează, „despărțiți de Mine, nu puteți face nimic”. Însă tot El promite: „Cel care rămâne în Mine şi în care rămân Eu aduce mult rod” (Ioan 15:5)

Acum văd atât de clar de ce acțiunea fără rugăciune este lipsită de rod. Doar prin rugăciune putem intra în comuniune cu Isus și găsi puterea de a ne alătura Lui pe cale.

Continuă lectura „Un strop de viață în preajma Paștelui #29”