Omul etern, hanul zburător și ereticii lui Chesterton


Pe 29 mai 1874 se năștea Gilbert Keith Chesterton, scriitor, filozof, critic de artă și literar și apologet al creștinismului.
Pentru că mi-am propus, pentru anul acesta, să termin cărțile încă necitite din biblioteca mea, și pentru că două, sau chiar trei cărți de pe lista „de citit”, erau scrise de Chesterton, am decis ca luna aceasta să le parcurg pentru ca, iată, astăzi, 29 mai, să vă prezint câteva idei cu care am rămas de pe urma lecturilor. Continuă lectura „Omul etern, hanul zburător și ereticii lui Chesterton”

Un strop de viață #479


În acea îngrozitoare relatare a Patimilor există o aluzie emoţională şi clară la faptul că autorul tuturor lucrurilor a suferit (într-un fel de neînchipuit) nu numai agonia, ci şi îndoiala. Stă scris: „Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău.” Nu. Dar Domnul Dumnezeul tău se poate ispiti pe Sine. Şi se pare că tocmai asta s-a întâmplat în grădina Ghetsimani. Într-o grădină Satana l-a ispitit pe om; şi tot într-o grădină Dumnezeu l-a ispitit pe Dumnezeu. El a trecut, într-un fel suprauman, prin grozăvia omenească a pesimismului. Lumea s-a cutremurat şi soarele s-a întunecat pe cer nu în momentul Răstignirii, ci la strigătul de pe cruce: strigătul care mărturisea că Dumnezeu îl părăsise pe Dumnezeu.

G.K Chesterton, Ortodoxia. O filozofie personală

Un strop de viață #274


Ce era acest creştinism care interzicea mereu războiul şi producea mereu războaie? De ce natură poate fi lucrul pe care-l incriminezi mai întâi că nu vrea să lupte, iar apoi pentru că o duce tot într-o bătălie? În ce lume a engimelor se născuseră oare această monstruoasă crimă şi monstruoasă blândeţe? Cum era oare, în esenţa lui, acest lucru uluitor pe care oamenii ardeau să-l contrazică, în asemenea măsură încât nu le mai păsa că se contraziceau pe ei înşişi?

Aşadar, am dorit să fiu cât se poate de drept şi nu am tras concluzia că atacul asupra creştinismului era total eronat. Nu am tras decât concluzia că, dacă într-adevăr ceva era în neregulă cu creştinismul, atunci era foarte în neregulă.

Există însă şi o altă explicaţie. Poate că are forma cea mai bună, pornind de la analogia descrierii unui om necunoscut de către alţi oameni. Oamenii peste măsură de înalţi ar putea să-l vadă ca fiind scund. Oamenii prea scunzi s-ar putea să-l vadă ca fiind înalt. Poate că suedezii (care au păr deschis la culoare precum cânepa) l-ar numi oacheş, în timp ce negrii l-ar considera categoric blond. Poate acest lucru extraordinar nu este de fapt decât lucrul cel mai comun, sau cel puţin normalul, centrul.

Poate că, în definitiv, creştinismul este cel sănătos, iar toţi criticii săi sunt nebunii – nebuni în diverse chipuri.

G.K. Chesterton, Ortodoxia. O filozofie personală

Un strop de viață #270


Descoperisem această breşă în lume, faptul că un om trebuie cumva să găsească un fel de a iubi lumea fără a se încrede în ea; trebuie să iubească lumea cumva fără să cadă în lumesc. Am descoperit această trăsătură proeminentă a teologiei creştine, proeminentă ca un fel de ghimpe tare, şi anume insistenţa dogmatică asupra unui Dumnezeu personal, care ar fi creat o lume separată de El însuşi.

G.K. Chesterton, Ortodoxia. O filozofie personală

Un strop de viață #250


Optimismul creştin se bazează tocmai pe faptul că nu aparţinem lumii. Filozoful modern îmi repetase la nesfârşit că mă găseam acolo unde-mi era locul, şi cu toate acestea m-am simţit deprimat, chiar recunoscând asta. Dar auzisem că de fapt mă găseam acolo unde nu îmi era locul, iar sufletul meu a început să cânte de bucurie, ca o pasăre primăvara.

G.K. Chesterton – Ortodoxia