În acea îngrozitoare relatare a Patimilor există o aluzie emoţională şi clară la faptul că autorul tuturor lucrurilor a suferit (într-un fel de neînchipuit) nu numai agonia, ci şi îndoiala. Stă scris: „Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău.” Nu. Dar Domnul Dumnezeul tău se poate ispiti pe Sine. Şi se pare că tocmai asta s-a întâmplat în grădina Ghetsimani. Într-o grădină Satana l-a ispitit pe om; şi tot într-o grădină Dumnezeu l-a ispitit pe Dumnezeu. El a trecut, într-un fel suprauman, prin grozăvia omenească a pesimismului. Lumea s-a cutremurat şi soarele s-a întunecat pe cer nu în momentul Răstignirii, ci la strigătul de pe cruce: strigătul care mărturisea că Dumnezeu îl părăsise pe Dumnezeu.

G.K Chesterton, Ortodoxia. O filozofie personală