Nicio religie nu concepe îndreptarea păcatelor altfel decât pe drumul logic al compensării; numai în religia în care Dumnezeu nu primeşte jertfe, ci se jertfeşte El s-a putut ivi speranţa ştergerii totale şi instantanee a păcatelor, prin cel mai cutremurător şi mai anti-contabilicesc – deci şi cel mai scandalos – act.
N.Steinhardt, Jurnalul fericirii
Creştinismul nu e numai o religie care se închină unui Făuritor, ci şi crede nebuneşte într-un Mântuitor care pe Sine s-a dăruit, din dragoste, lumii. Creştinismul, să luăm bine aminte, nu e o simplă şcoală a cinstei, curăţiei şi dreptăţii, ori o nobilă şi raţională explicaţie a vieţii; ori un înalt cod de purtări; ori o terapeutică evazionistă; ori un set de întrebări; ori un act de supunere în faţa Unicului. E mai mult şi mai deosebit: e învăţătura lui Hristos, adică a dragostei şi a salvatoarei putinţi de a ierta.
N.Steinhardt, Jurnalul fericirii
Serioşi în lume ni se cere a fi în înţelesul de virtuoşi, cinstiţi, atenţi la durerile altora; dar nu mohorâţi şi nu executori nemiloşi ai regulamentelor trecătoarelor împărăţii şi efemerelor prefecturi de poliţie. Călugării sunt voioşi – de ochii lumii se abţin s-o arate în public, dar purtarea lor în arcană e alta -, acri sunt dracii şi funcţionarii – iar în cer, pun rămăşag, nu mai există decât zburdălnicie. Cum de-ar putea altfel, de vreme ce Mântuitorul ne spune limpede că acolo nu pătrunzi dacă nu eşti ca pruncii. Oare „serioşi“ sunt pruncii ori de o neastâmpărată veselie?
N.Steinhardt, Jurnalul fericirii
În ruptul capului nu pot înţelege cum de li s-a părut dintr-o dată multor creştini europeni că religia lor de nu este chiar de tot rea, e totuşi în mare măsură inferioară celor asiatice. Budismul? Dar budismul e o soluţie simplă. Te retragi – şi gata. E o renunţare, replinere. Creştinismul e nespus mai greu şi mai complex – e teandrie [natură divină şi umană a lui Hristos]. Fără a înceta să fii om trebuie să fii şi Dumnezeu, în acelaşi timp.
N.Steinhardt, Jurnalul fericirii
(Despre jertfa lui Hristos) Numai deznădejdea omenească de pe cruce dovedeşte integritatea şi seriozitatea jertfei, o împiedică a fi cine ştie ce joc, ce vicleim. […] Actul răstignirii a fost atât de serios, de autentic şi total încât până şi apostolii şi ucenicii erau convinşi că spânzuratul de pe lemnul din mijloc nu va învia. […] Numai strigătul Eli, Eli ne dovedeşte că răstignitul nu s-a jucat cu noi, că nu a încercat să ne mângâie cu făţarnice estompări.
N.Steinhardt, Jurnalul fericirii
CARTEA E O VIAȚĂ 