Apoftegmele Părinților deșertului – Pagina 3

Apoftegmele Părinților pustiei #25

Unul dintre bătrâni a spus că, pe vremuri, se adunau și vorbeau despre folosul duhovnicesc și deveneau o singură voce și se ridicau spre cer. Dar acum, când ne strângem laolaltă, o facem ca să ne vorbim de rău și fiecare continuă să-l tragă în adânc pe aproapele lui.

Dacă omul lăuntric este cucernic, atunci îi stă în putere să-l păzească pe cel din afară. Dacă nu se întâmplă astfel, să ne ferim limba de tot răul cu toată puterea.

El a mai spus: „Este nevoie de lucrare duhovnicească, căci pentru o aceasta am venit noi aici. Iar cel care dă învățătură doar din gură, fără să împlinească lucrarea, este în primejdie.”

Apoftegmele Părinților pustiei este o serie dedicată perioadei Postului Paștelui, în care ne propunem să descoperim spusele Părinților pustiei pe baza volumului Apoftegmele Părinților deșertului. Versiunea coptă sahidică sau Patericul copt, ediţie critică, studiu introductiv, note, revizie finală, concordanţă de Ștefan Colceriu.

Apoftegmele Părinților pustiei #24

Într-o vreme, apa Longin* l-a întrebat pe apa Lucius* despre trei gânduri și i-a zis: „Vreau să mă înstrăinez.” Apa Lucius i-a răspuns: „Oriunde vei merge, dacă nu-ți stăpânești limba, nu te vei înstrăina.” Și i-a mai zis: „Vreau să postesc din două în două zile” Apa Lucius i-a răspuns: „Isaia profetul a spus: „Chiar dacă îți pleci capul precum un cârlig, acesta nu se poate chema post bine primit.” Mai degrabă înfrânează-ți gândurile rele.” Și i-a mai zis în al treilea rând: „Vreau să fug dintre oameni.” Apa Lucius i-a răspuns: „Dacă ești de unul singur, n-o să viețuiești bine.”

Apa Macarios* a zis: „Dacă ținem minte relele care ne-au venit de la oameni, o să ne pierdem și o să ne risipim puterea de a ne aminti de Dumnezeu. Dar dacă ținem minte relele făcute de demoni, o să fim fără pată,iar ei n-o să ne poată străpunge.”

*„Apa” = transliterare din coptă a cuvântului „avva”, „părinte, tată”.

Părinții Bisericii: Isaac Sirul

Astăzi vom face cunoștință cu un sfânt care nu se află pe lista „oficială” a Părinților Bisericii, însă a avut o influență semnificativă, mai ales în cadrul unei ramuri a Bisericii pe care nu am explorat-o până acum în această serie: creștinismul sirian.

Isaac Sirul, cunoscut și drept Isaac din Ninive sau Isaac al Qatarului (c. 613 – c. 700) a fost cel de-al șaptelea episcop al Bisericii Asiriene a Răsăritului (separată de restul bisericii după Conciliul de la Efes din 431) și teolog creștin sirian cunoscut în special pentru scrierile sale referitoare la ascetismul creștin. S-a născut în regiunea Beth Qatraye din Arabia de Est, a intrat de tânăr într-o mănăstire și s-a dedicat unei vieți ascetice și studiului asiduu al textelor religioase din biblioteca mănăstirii. A devenit episcop de Ninive, însă a renunțat la această funcție după doar câteva luni, trăind în pustietate și continuându-și studiul și traiul ascetic.
„Isaac Sirul a fost un ascet, un sihastru care s-a nevoit în munte, dar scrierile sale au un domeniu de aplicare universal. Ele nu sunt adresate doar pustiei, ci și orașului, nu doar monahilor, ci tuturor celor botezați. El vorbește despre teme relevante pentru fiecare creștin, cu o vivacitate pătrunzătoare: despre pocăință și smerenie, despre rugăciune și multele sale forme, despre însingurare și comuniune, despre tăcere, minune și extaz. Două lucruri marchează teologia sa duhovnicească mai presus de orice: simțirea lui Dumnezeu ca taină vie și evlavia sa fierbinte față de Mântuitorul Hristos.”, scrie episcopul și teologul Kallistos Ware despre acesta (În prefața cărții Lumea duhovnicească a Sfântului Isaac Sirul).

Continuă lectura

Apoftegmele Părinților pustiei #23

Un bătrân a spus: „Scris este: „Cel drept se va înălța ca un finic” (Ps 91:13), iar vorba aceasta arată înălțimea faptelor bune și dulceața lor. După cum e o singură inimă în finic, iar aceea este albă, tot așa și dreptul stă cu o singură inimă înaintea lui Dumnezeu, privind numai la sine: acolo are lumina credinței, căci toată lucrarea dreptului este în inima lui. Iar spinii care înțeapă sunt luptele împotriva diavolului .

Apoftegmele Părinților pustiei #22

Părinții noștri au spus: „Se cuvine ca fiecare să se învinovățească pe sine de păcatul aproapelui său ca să se roage pentru el până când se întoarce la Dumnezeu, să sufere cu el și să se și bucure cu el când cesta încetează să mai sufere.” De vreme ce toți oamenii sunt un singur trup și un singur suflet, e ca și cum s-ar strâmtora fiecare ca nu cumva să ajungă la un moment dat la strântoare. Căci este scris: „Suntem un singur trup în Hristos.” Și de asemenea: „Mulțimea credincioșilor era o inimă și un suflet. Iar dragostea bisericii dovedește aceasta.