aliceAstăzi vă aduc în atenţie autobiografia Traversarea focului, scrisă de Alice Panaiodor. Aceasta a trăit între anii 1919-1983, perioadă în care cel de-Al Doilea Război Mondial şi schimbările socio-politice ce i-au urmat au marcat profund viaţa oamenilor.

Alice Panaiodor îşi începe memoriile cu amintiri din copilărie – despre mama care a fost cea care i-a pus Biblia în mână şi a învăţat-o despre Dumnezeu şi despre tanti Sofia, o prietenă de familie, care a fost o altă influenţă pozitivă puternică în copilărie şi va rămâne până la sfârşitul vieţii acesteia.

În 1944 tanti Sofia îi face cunoştinţă lui Alice cu Richard Wurmbrand şi, sub influenţa predicilor acestuia, Alice se va converti în toamna aceluiaşi an.

Împreună cu Richard şi Sabina Wurmbrand şi alţi fraţi şi surori, Alice ia parte la lucrările misionare printre ruşi şi printre evrei, mai ales printre copiii defavorizaţi. Alice vorbeşte cu multă admiraţie despre lucrarea celor doi soţi şi despre dedicarea şi lepădarea lor de sine în grija faţă de copii şi tineri bolnavi şi fără adăpost, având totdeauna casa deschisă pentru oricine ar fi avut nevoie de un loc în care să-şi plece capul, renunţând la confortul lor personal şi la hrana lor pentru alţii.

Anul 1948 este anul în care Richard Wurmbrand este arestat pentru prima oară. Sabina îşi continuă munca misionară până în 1950, când este şi ea arestată şi dusă să lucreze la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Alice îşi continuă şi ea lucrarea alături de Sabina şi alţi fraţi şi surori, tulburată mereu de veştile unor noi arestări ale fraţilor şi surorilor, printre care cea a prietenei sale Nicole, fiica lui tanti Sofia.

După arestarea Sabinei, Alice rămâne să aibă grijă de Mihai, fiul soţilor Wurmbrand, un copil curios şi silitor, care va suferi însă mult la şcoală din cauza situaţiei părinţilor săi până într-acolo încât de la un moment dat nu i se va mai permite să-şi continue studiile.

Alice şi Mihai au putut să o viziteze pe Sabina la Canal la Cernavodă în 1951, plecând de acolo înfioraţi de tabloul dezolant al şantierului unde deţinuţii erau supuşi la cazne şi umilinţe inumane, în urma cărora mulţi au şi murit.

După 2 ani, în 1953, Sabina a venit acasă, în 1956 a fost eliberat şi Richard, pentru a fi din nou arestat în 1959 când a urmat un nou val de arestări printre credincioşi. Iată ce-şi aminteşte Alice din acea perioadă:

În acele zile de mare frământare, în care inima mea era aşa de tulburată, probabil o presimţire a ceea ce avea să mă aştepte, am căutat să mă apropii şi mai mult de Dumnezeu şi împreună cu David să spun: „Cel ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt şi se odihneşte la umbre Celui Atotputernic zice despre Domnul: El este locul meu de scăpare şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred!“.

Oricât de întunecoase îmi păreau zilele, oricât de mari vor fi încercările, nădejdea mea se lega de Dumnezeu! Ştiam că El este pururi cu noi şi rămâne credincios, El schimbă întunericul în lumină, El va îndrepta ce este frânt, El va face ca harul Lui să ne fie de ajuns. Dacă totul în afară şi înăuntrul nostru ne face să ne scufundăm în disperare, să nu încetăm să spunem: „Eu îmi pun nădejdea în Domnul“.

Să fim gata să aşteptăm să-L vedem cum lucrează ca un Tată bun şi ca un Dumnezeu Atotputernic. Să ştim că El luminează întunericul, pe ajutorul Lui putem conta în necaz şi cu El ne putem bucura în mijlocul lacrimilor, chiar şi atunci când vom trece prin ape adânci. Să învăţ să fiu gata să aştept ajutorul numai de la El. Toate aceste gânduri mi-au fost de mângâiere în zilele în care norii se înmulţeau la orizont.

Presimţirile ei se dovedesc a fi corecte, pentru că Alice va fi arestată în 1959 şi dusă de Securitate la Cluj. Iată ce-şi aminteşte ea:

Două versete mi-au fost de mare mângâiere în acele zile: „Îngerul Domnului tăbărăşte în jurul celor ce se tem de El“ (Psalmul 34:7) şi al doilea: „Când strigă cel fără prihană, Domnul îl aude şi-l scapă din toate necazurile lui.“ (Psalmul 34:17). Dacă nu ar fi fost această încredere vie în puterea şi ajutorul lui Dumnezeu, care ştie să intervină la timp în suferinţă, mulţi s-ar fi prăbuşit în închisori. Am văzut şi am trăit în închisoare marile minuni şi ajutorul de nepreţuit pe care Domnul l-a arătat la vremea potrivită.

Alice observă faptul că cei fără Dumnezeu nu rezistau sub presiunea anchetelor şi vieţii din închisoare şi înnebuneau. Şi în cazul ei ancheta avea să fie o lungă perioadă de bătăi şi de presiune pusă asupra ei pentru a mărturisi numele altor credincioşi.

După proces, Alice petrece şase luni în penitenciarul de la Cluj, iar apoi este mutată la Miercurea Ciuc, una dintre cele mai dure închisori.

Alice mai observă şi faptul că închisoarea poate deveni o şcoală: Privind zi de zi ceea ce se petrecea în jurul meu mi-am dat seama că închisoarea este o şcoală înaltă, în care în primul rând trebuie să înveţi răbdarea, de care în teorie se vorbeşte foarte mult. În libertate, unde comportarea nu îţi este constrânsă, ai impresia că te poţi stăpâni foarte uşor. Dar în închisoare, realitatea crudă te izbeşte în faţă, având de a face cu diferite caractere.

Ca să izbuteşti în această viaţă „adevărată“, trebuie să te înarmezi cu îndelungă răbdare. Un alt lucru pe care trebuie să-l înveţi în închisoare este tăcerea. Tăcând şi neamestecându-te în discuţiile altora nu poţi greşi vreodată. Apoi trebuie să înveţi să iubeşti orice creatură şi să priveşti spre ea cu milă şi îndurare. Nu trebuie să te laşi cuprins de ură sau invidie, dacă vrei să te numeşti copilul Domnului. Prin răbdare, iubire şi tăcere, învingi împrejurări grele şi te simţi fericit şi în pace, chiar dacă treci prin chinuri şi dureri.

Ceea ce o ajuta să poată să practice aceste lucruri a fost faptul că în fiecare zi, împreună cu alte deţinute, repetau versete şi capitole întregi din Biblie, învăţând una de la alta.

A urmat apoi perioada de reeducare, iar în 12 aprilie 1964 Alice a fost în sfârşit eliberată. Perioada de refacere care a urmat a fost o perioadă dificilă din viaţa autoarei, fiind şi foarte bolnavă, însă ea şi-a dat seama că ajutându-i pe alţii, a primit ea însăşi putere şi sănătate.

După ce şi-a mai revenit, Alice s-a implicat în transportarea de Biblii şi ajutoare din străinătate până la plecarea ei din ţară. Aceasta era o slujbă periculoasă şi riscantă, ale cărei emoţii şi greutăţi le descrie într-un mod foarte viu.

Concluzia autoarei este următoarea: Majoritatea creştinilor sunt gata să împlinească prima poruncă, adică să-L iubească pe Dumnezeu, aceasta o fac poate dintr-un egoism spiritual, ca să nu-şi piardă mântuirea, iar în al doilea rând pentru că este uşor să-L iubeşti pe Dumnezeu care este departe şi care nu te supără cu nimic. Dar să iubeşti pe aproapele tău, aceasta este mai greu, aceasta implică uneori sacrificii, aceasta cere să dai o bucăţică din tine însuţi şi aceasta am văzut-o la credincioşii din România. Credincioşii din România, în mijlocul prigoanei şi a persecuţiilor, nu s-au prăbuşit sufleteşte, ci dimpotrivă, toată această apăsare a făcut ca aceşti credincioşi să se ridice mai sus şi biruitori, pe culmile vieţii spirituale, poate mai mult decât dacă s-ar fi găsit în libertate.

Alice Panaiodor însăşi face parte dintre aceşti credincioşi care, în ciuda adversităţilor, şi-au păstrat credinţa neclintită, fiind un exemplu pentru contemporanii ei, dar şi pentru noi astăzi. Autobiografia ei este valoroasă şi merită citită în primul rând prin faptul că ne oferă o descriere a persecuţiilor din timpul comunismului din perspectiva unei femei, Alice fiind o voce a femeilor creştine persecutate.

În al doilea rând, ea ne oferă informaţii şi descrieri ale lucrării soţilor Wurmbrand şi ale relaţiei apropiate dintre ei şi Alice şi impresionează prin admiraţia pe care ea le-o poartă celor doi.

Iar în al treilea rând, merită să o citiţi pentru că, într-un mod poate deloc surprinzător, veţi fi încurajaţi prin mărturia ei – pentru că, deşi a trecut prin mari greutăţi şi temeri, Alice s-a agăţat întotdeauna de Dumnezeul ei şi în El a găsit puterea să reziste şi să spere, pentru a da speranţă şi altora. Ea rămâne un model de altruism şi dedicare în slujba lui Dumnezeu, oricare ar fi riscurile.

Sper că v-am convins că merită să citiţi Traversarea focului de Alice Panaiodor, pentru că eu sunt convinsă că veţi fi îmbogăţiţi şi încurajaţi prin lectura ei.

PS: Puteţi asculta episodul întreg AICI.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s