Categorie: Un strop de viață în preajma Paștelui

Scara – Cuvântul 8

Despre nemâniere și blândețe

După cum apa turnată încetul cu încetul pe foc îl stinge cu desăvârșire, așa și lacrima plânsului celui adevărat stinge orice flacără a mâniei și a iuțimii. Nemânierea este o biruință asupra firii. Bândețea este o așezare a sufletului, care rămâne același și la necinstire și la laudă. Începutul nemânierii este tăcerea buzelor în vremea tulburării inimii; mijlocul – tăcerea gândurilor la subțirea tulburare a sufletului, iar sfârșitul – liniștea neclintită sub bătaia vânturilor necurate.

Mânia este stăruire în ura ascunsă, adică în ținerea de minte a răului. Mânia este să dorești răul celui ce te-a amărât. Izbucnirea de furie este o aprindere a inimii fără de veste. Amărăciunea este o simțire neplăcută, care se cuibărește în suflet. Iuțimea este o mișcare foarte schimbătoare a năravului cuiva și o schimonosire a sufletului. După cum la arătarea luminii întunericului se risipește, așa și la mireasma smereniei piere orice amărăciune și iuțime.

Dacă Sfântul Duh se numește și este pacea sufletului, iar mânia este tulburarea inimii, atunci nimic nu împiedică precum mânia venirea Sfântului Duh întru noi.

Sfântul Ioan Scărarul

Scara – Cuvântul 7

Despre plânsul cel de bucurie făcător

Doamne, ascultă-mi rugăciunea şi s-ajungă strigătul meu până la Tine! Nu-mi ascunde Faţa Ta în ziua necazului meu! Pleacă-Ţi urechea spre mine când strig! Ascultă-mă degrabă! Căci zilele mele pier ca fumul şi oasele îmi ard ca un tăciune. Inima îmi este lovită şi mi se usucă întocmai ca iarba; până şi pâinea uit să mi-o mănânc. Aşa de mari îmi sunt gemetele, că mi se lipesc oasele de carne. Dar Tu, Doamne, Tu împărăţeşti pe vecie şi pomenirea Ta ţine din neam în neam. Tu Te vei scula şi vei avea milă de Sion; căci este vremea să te înduri de el, a venit vremea hotărâtă pentru el. El ia aminte la rugăciunea nevoiaşului şi nu-i nesocoteşte rugăciunea. (Psalmul 102)

Plânsul după Dumnezeu este o tânguire a sufletului, o astfel de așezare a inimii îndurerate care caută cu înverșunare lucrul după care însetează și, neaflându-l, aleargă după el și plânge pe urmele lui. Plânsul este un bold de aur care prin înțepătura sa dezgolește sufletul de orice dragoste și împătimire pământească, și îl statornicește prin sfânta întristare întru păzirea inimii sale. Însușirea celor ce sporesc întru plânsul cel fericit este înfrânarea și tăcerea buzelor, nemânierea și neținerea de minte a răului.

Sfântul Ioan Scărarul

Scara – Cuvântul 6

Despre aducerea aminte de moarte

Teama de moarte este o însușire a firii, care provine din neascultare, iar înspăimântarea de moarte este semnul unor păcate nepocăite. Hristos Se teme de moarte, însă nu Se înspăimântă, ca să ne arate limpede însușirile celor două firi ale Sale. După cum pâinea e mai trebuincioasă decât toate celelalte mâncăruri, așa și cugetarea la moarte e mai trebuincioasă decât toate celelalte lucrări. În cei ce viețuiesc întru liniștire, amintirea morții naște părăsirea grijilor, rugăciunea necurmată și paza minții. Adevăratul semn că omul își aduce aminte de moarte întru simțirea inimii este lipsa voită de patimă față de orice făptură și părăsirea cu desăvârșire a voii proprii.

O minte activă are multe lucrări: cugetă la dragostea de Dumnezeu, își amintește de moarte, de Dumnezeu, de împărăția cerurilor, de râvna sfinților.

Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei. Când este El la dreapta mea, nu mă clatin. (Psalmul 6:8)

Sfântul Ioan Scărarul