Ce am citit în iulie 2024

În luna iulie au fost mai mulți factori care m-au împiedicat să citesc atât de mult cât mi-aș fi dorit (căldură, boală, muncă, etc.). Prin urmare, am reușit să termin doar 6 cărți, dintre care una dintre ele a fost cartea pe care am avut-o în lucru pentru editare, una a fost o carte stufoasă despre cultură, 3 au fost cărți pentru copii (dintre care două recitiri) și una din ele un roman care m-a dezamăgit.

Așadar, urmează un raport mai scurt decât de obicei, dar sper că nu mai puțin util.

Prima carte terminată în luna iulie a fost un roman pentru copii, câștigător al Premiului Cărturino la categoria „Cartea de literatură pentru copii a anului”, și anume, Miraculoasa viaţă uitată a lui Iris Cartier de Flavius Ardelean-Bachmann, ilustrată de Radu Răileanu, pe care eu o aveam pe lista de lectură (și în casă) de dinainte de a fi nominalizată și premiată.

Iris Cartier este unul dintre orfanii pe care îi are în grijă doamna Kralle și pe care aceasta din urmă nu o poate suferi. O pedepsește des să stea singură închisă în pod și o învinuiește pe nedrept de propriile furturi. Iris nu are niciun prieten în afară de domnul Toth, agentul de adopții și de păpușa ei, Siri.

După ce descoperă într-o zi o perlă magică în pieptul lui Siri, care o aduce pe aceasta la viață (doar se mișcă, nu vorbește) și după ce aude o conversație a doamnei Kralle cu domnul Toth despre situația ei, Iris pornește în căutarea trecutului ei, pentru a afla cine este ea de fapt și ce o face să fie atât de diferită.

Mi-a adus un pic aminte ca atmosferă de Coraline de Neil Gaiman și de Locul magic de Chris Wormell, dar mi s-a părut că autorul nu a dezvoltat suficient universul acestei povești încât să fie mai clare niște lucruri și am rămas în urma lecturii cu nelămuriri în urma unui deznodământ cam repezit și nesatisfăcător.

Mi-am notat însă un citat interesant, care m-a pus pe gânduri:

[Iris] se gândi cât de trist era să câștigi ceva atât de prețios doar pentru a-l pierde în clipa următoare. Încă n-avea putere să vadă totuși fericirea, acea ghindă mică ascunsă în pământul suferinței, și nu știa că era mai bine să câștige pentru a pierde, decât să nu fi câștigat deloc. Încă nu bănuia că în acele clipe de alean se ascundeau și nemurirea și fericirea și că ceva ce ai pierdut poate fi păstrat și răsădit în gând și-n suflet. Ghinda devine stejar la straja sufletului, căci nimic din ce ai iubit vreodată nu se pierde. Și cel ce te-a iubit cu adevărat cândva, nu te va uita. Viața uitată devine viața pierdută, însă în suferință e recâștigată însutit; iar și iar.

A doua carte pe care am terminat-o luna aceasta era începută de prin iunie, dar a fost o carte citită cu creionul în mână, pentru că vrem să o prezentăm în viitorul sezon #ceov. E vorba despre Făuritori de cultură – recuperarea vocației noastre de a crea de Andy Crouch.

Lăsând la o parte faptul că ar merita ca autorul să scrie o ediție adăugită pentru a lua în considerare (mai în serios) și mediul online (Internet, rețele sociale etc.), cred că această carte este o lucrare de căpătâi pe care orice creștin ar trebui să o citească și măcar să încerce să vadă lucrurile și din această perspectivă: după definiția autorului, cultura este ceea ce facem din această lume creată de Dumnezeu, de la foc și omlete până la Internet și arme. Întrebarea care se pune în final, ar fi, deci, vom lăsa doar „lumea” să facă ceva din această lume sau ne vom reasuma mandatul dat la creație de către Dumnezeu de a stăpâni și de a avea grijă de această lume în lumina lucrării mântuitoare săvârșite de Mântuitorul Isus Hristos prin moartea și învierea Sa?

Asta este teza cărții pe scurt, pentru că, de fapt, eu am subliniat câte ceva pe aproape fiecare pagină și de-abia aștept să vă împărtășim mai multe în episodul dedicat ei!

Am citit apoi împreună ca familie cu voce tare cartea clasică pentru copii Peter Pan de J.M. Barrie. Mihai avea în caietul de vacanță o serie de activități ce porneau de la un fragment din această carte, așa că am zis că ar fi momentul potrivit să o și citim împreună.

Eu o mai citisem o singură dată, acum mulți ani, așa că nu mai țineam minte mare lucru, decât că Peter Pan e mai nesuferit decât l-au prezentat în desenul animat Disney (iar acum, revăzând și desenul după ce am recitit cartea, m-au enervat istericalele lui Hook și atmosfera zgomotoasă a întregului film) .

La această lectură m-am delectat cu scriitura lui Barrie, care pe alocuri chiar nu cred că este pentru copii, în orice caz nu e copilăroasă. Cred că această carte, dincolo de aventurile copiilor alături de Peter Pan, este elogiul copilăriei și un cântec de jale pentru încheierea acestei etape din viață și este scrisă pentru adulții care au uitat de ea și care o regretă, dintre care probabil cel dintâi e autorul însuși.

Cu siguranță că fiecare are o Țară Niciunde foarte diferită de a celorlalți. […] Și totuși, aceste Țări seamănă ca niște surori, și, dacă le-ai înșirui una lângă alta, le-ai vedea imediat pe cele care au nasul altfel, și așa mai departe. Pe aceste țărmuri fermecate, copiii se joacă trăgându-și întruna la țărm bărcile din nuiele. Și noi am fost pe-acolo; mai auzim și acum zgomotul valurilor care se sparg de țărm, un țărm la care însă nu mai ajungem.

– Pan, cine ești și ce ești tu, de fapt? întrebă [Gheară] cu glas răgușit.

– Eu sunt tinerețea, eu sunt bucuria, răspunse Peter la întâmplare, sunt un pui care și-a spart singur oul.

Numai cei veseli, nevinovați și nepăsători pot să zboare.

Apoi, într-o scurtă evadare la Predeal, am reușit să parcurg și un roman, Mika în viața reală de Emiko Jean – „o poveste plină de duioșie și umor despre moștenirea culturală, povara secretelor și relația dintre părinți și copii”, după cum scrie pe copertă.

Mie nu mi s-a părut însă că a fost atât de amuzantă pe cât se lăuda coperta – nu mă înțelegeți greșit, nu mă deranjează o poveste tristă, dar s-o știu de la început! Nu să o marketezi ca ceva „plin de umor” și să mă trezesc cu – spoiler! – povestea traumei unui viol. Și asta ca asta, că nici asta nu m-ar fi deranjat prea tare dacă nu mai apăreau apoi și prietena cea mai bună a personajului principal care e – „surpriză!” – lesbiană, și un alt individ gay și un tip care crește marijuana. Ăă… nu mulțumesc!

După aceea, am citit împreună ca familie primul volum din seria Harry Potter, Harry Potter și piatra filozofală de J.K. Rowling (celor care încă se feresc de ea, din cauza temei vrăjitoriei, le recomand să asculte discuția noastră din acest episod și să citească pledoaria din acest articol, care începe cu o lămurire necesară cu privire la magia în operele de ficțiune).

Este prima oară pentru mine când o recitesc ca adult și de data aceasta mi-au atras atenția detalii care vor fi relevante mai târziu pe parcursul seriei (motocicleta lui Sirius Black, faptul că Dumbledore spune că nu i-ar șterge cicatricea lui Harry nici dacă ar putea, pentru că, spune el, uneori, și cicatricile folosesc la ceva), dar mai ales două pasaje de pe la finalul cărții.

Primul dintre ele descrie „filozofia de viață” a lui Cap-de-Mort (Voldemort), dușmanul lui Harry Potter, cel care îi omorâse părinții și îi lăsase lui acel semn pe frunte, interacțiune în urma căreia Cap-de-Mort însuși își pierduse puterile:

Nu există bine și rău, doar putere și oameni mult prea slabi, ca să o poată obține…

Această perspectivă îi va schinjiui sufletul și se va vedea de-a lungul seriei că motorul acțiunilor lui Cap-de-Mort este de fapt frica. Frica de moarte, în primul rând, care este cea mai puternică, dar și frica de a-și pierde puterea, de a pierde controlul asupra celorlalți. Și aici se află cheia înfrângerii lui, după cum reiese și din pasajul următor, în care Dumbledore îi explică lui Harry de ce nu îl putea atinge Quirrell (posedat de Cap-de-Mort):

Mama ta a murit ca să te salveze pe tine. Dacă e ceva ce nu înțelege Cap-de-Mort, acel lucru este dragostea. El n-a înțeles că o dragoste atât de puternică, așa cum a fost cea a mamei tale pentru tine, lasă urme adânci. Nu o cicatrice sau vreun semn vizibil… Dacă ai fost iubit atât de mult de cineva, chiar dacă acea persoană s-a stins de mult, dragostea ei te protejează pe vecie. La tine, acest semn e chiar în pielea ta. Din această cauză, Quirrell, lacom și ambițios, împărțindu-și sufletul cu Cap-de-Mort, nu te-a putut atinge. Era o nebunie, pur și simplu, să vrea să atingă pe cineva marcat de un sentiment așa puternic.

Dragostea mamei lui Harry, iar mai târziu dragostea oponenților lui Cap-de-Mort pentru cei dragi și pentru bine și dreptate ca motor al împotrivirii lor față de el va înfrânge adevărata lui motivație – frica.

Am încheiat luna cu editarea traducerii cărții Habits of the Household – Practising the Story of God in Everyday Family Rhythms de Justin Whitmel Earley, o carte pe care îmi doream de mult să o citesc oricum.

Mi-a plăcut că este foarte practică, cu idei care pot fi încercate imediat și că a abordat în mod surprinzător și o altă temă dragă mie (și nouă aici la #ceov), literatura fantastică pentru copii și dezvoltarea imaginației prin lectură, în vederea unei perspective asupra lumii în care să existe fascinație pentru aceasta.

Acestea fiind zise, sunt mai mult decât pregătită pentru o revenire a chefului de lectură, pe care voi încerca să mi-l retrezesc în vacanță prin cărți ușurele, sper eu, mai degrabă amuzante sau în orice caz nu cu teme apăsătoare sau de rumegat (ce-ar fi o vacanță fără o carte de Sophie Kinsella luată de la anticariat cu 8 lei sau fără cel mai recent roman al lui Cecelia Ahern?).

Voi ce citiți/ați citit în vacanță?