La un an de la lansare, vă readuc astăzi în atenție încă o carte scrisă de mult-îndrăgitul nostru C.S. Lewis. Este vorba despre Desființarea omului sau Cugetări asupra educației, cu referire îndeosebi la predarea englezei în clasele mari.
Cartea Desființarea omului reunește trei conferințe susținute de C.S. Lewis în februarie 1943, deci în plin război mondial, la Universitatea din Durham. Prima conferință se numește „Oameni fără piept”, a doua se numește „Calea”, iar a treia, „Desființarea omului”. Cum veți deschide cartea, veți vedea că Lewis face referire la o altă carte, pe care o numește „Cartea verde”, și pe deasupra nici nu ne dă numele real al autorilor respectivei cărți, ci îi numește Gaius și Titius.
Așa că, pentru a înlătura orice confuzie, vă vom spune că prelegerile din „Desființarea omului” au fost scrise ca reacție la cartea The Control of Language: A Critical Approach to Reading and Writing (Controlul limbii: O abordare critică a cititului și scrisului), publicată în 1939 de Alexander King și Martin Ketley. Alec King era lector la University of Western Australia, iar Martin Ketley era șeful departamentului de literatură clasică la Collegiate School of St. Peter din Adelaide, Australia. Aceasta este de fapt Cartea verde despre care va tot vorbi Lewis și aceștia doi sunt Titius și Gaius. Cu toate că manualul The Control of Language probabil a căzut în uitare, el a dat naștere însă la una dintre cele mai elocvente critici ale modernismului, scrisă în stilul lui Lewis și cu capacitatea lui de a concepe ceva care să fie relevant nu doar pentru timpul său, ci își păstrează prospețimea și peste decenii.
Noi am mai prezentat cartea Desființarea omului pe blogul nostru. Într-o toamnă foarte „lewisiană” (de fapt, eu asociez cărțile lui Lewis cu toamna, probabil și pentru că aniversarea lui este în luna noiembrie), am fost pasionată să citesc cam tot ce rămăsese necitit din opera lui Lewis, chiar și lucrările care nu erau încă traduse în limba română (sau nu fuseseră reeditate, pentru că, în cazul Desființării omului, aceasta mai fusese tradusă demult tot la editura Humanitas). De aceea, găsiți pe blogul nostru, carteaeoviata.com, cu tag-ul C.S. Lewis, următoarele: The Abolition of Man (titlul în original), The Weight of Glory, o carte de predici și cuvântări, God in the Dock, o altă carte de eseuri pe teme teologice și etice, Till We Have Faces, poate cea mai reușită lucrare imaginativă a lui Lewis, o repovestire a unui mit grecesc, The Pilgrim’s Regress, care redă călătoria sa intelectuală într-un stil tipic Călătoriei Creștinului, a lui John Bunyan, și, nu în ultimul rând, Trilogia Spațială.
C.S. Lewis spunea despre Desființarea omului că este „aproape preferata lui” și era dezamăgit că această carte era în general ignorată de publicul larg.
Desființarea omului este o carte scurtă, însă foarte densă – eu, cel puțin, am subliniat câte ceva aproape la fiecare paragraf – poate și pentru că mintea mea era, în această perioadă, îmbibată de scrierile lui Lewis. Așa cum ne-a obișnuit deja în alte cărți ale sale, veți descoperi că temele abordate de Lewis sunt extrem de relevante pentru zilele noastre – parcă ar scrie astăzi, și pentru noi, cei de azi. Cartea pare să aibă un ton profetic, iar mie mi s-a părut că aduce foarte mult cu scrierile lui G.K. Chesterton, precum Ereticii, Omul etern sau Hanul zburător.
În plus, pentru a situa volumul în cadrul propriei călătorii spre credință și maturizare spirituală a lui Lewis, cartea reprezintă o treaptă în evoluția sa către teism și apoi creștinism (câteva idei din Desființarea omului se vor reflecta mai apoi și în primele capitole ale prelegerilor ce alcătuiesc volumul Creștinism, pur și simplu).
Ce susține Lewis de fapt în Desființarea omului? Adresându-se unei culturi relativiste, secularizate, care nu mai vede nimic sacru și nu mai caută virtutea, Lewis afirmă că valoarea este obiectivă, binele și răul nu sunt proiecții subiective ale propriilor preferințe, opinii sau sentimente. Dacă nu recunoaștem această valoare obiectivă, suntem pe cale să ne autodistrugem.
De-a lungul secolelor, oamenii au transmis mai departe tradiția primită. Lewis citează din Aristotel sau Platon, dar și din Augustin, faptul că virtutea este acea ordine a sentimentelor, în care fiecărui obiect îi este acordată acea măsură de dragoste ce i se cuvine, iar scopul educației este să îl facă pe student să aibă „sentimente juste”, să îi placă ce trebuie și să îi displacă ce trebuie. Iar atunci când are această bază elementară, studentul care progresează în etică și rațiune va fi antrenat să distingă clar între bine și rău, adevăr și minciună, frumusețe și urâțenie.
Ceea ce este comun la toți filosofii antici, chiar și la cei păgâni, este o doctrină a valorii obiective. Moralitatea este ceva ce descoperim, nu ceva ce inventăm. Anticii își tratau elevii așa cum păsările adulte își tratează puii când îi învață să zboare, transmițând din generație în generație ce înseamnă să fii om, ceea ce au primit și dau mai departe neofitului care este inițiat în tainele umanității. Lewis susține că educatorii din zilele noastre îi tratează pe elevi mai mult cum tratează crescătorii de păsări puii, modelându-i prin propagandă în felul dorit de unii sau alții, „decupându-i” în anumite forme pentru un scop anume cunoscut doar de educatori, înfometând sufletele studenților, lipsindu-i de abilitatea de a integra rațiunea și sentimentele juste.
Până nu demult, toți dascăli, ba chiar toți oamenii, considerau că universul e în așa fel făcut încât anumite reacții emoționale venite din partea noastră pot fi conforme sau neconforme cu ordinea lui – de fapt, credeau că anumite lucruri nu doar primeau, ci chiar meritau aprobarea sau dezaprobarea, respectul sau disprețul nostru.
Pe scurt, este vorba despre doctrina privind valoarea obiectivă, despre credința că anumite atitudini sunt realmente adevărate, iar altele realmente false în raport cu tipul de realitate care e universul și cu tipul de realitate care suntem noi. De dragul simplități, C.S. Lewis numește această realitate, în toate prelegerile, cu termenul Tao (Calea). Această prezență a acestei realități obiective în atâtea forme, fie ea platonică, stoică, orientală, aristotelică sau creștină, m-a dus cu gândul la acel pasaj din epistola către Romani, în care Pavel scrie „Când neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, își sunt singuri lege, și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor, fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisește cugetul lor și gândurile lor, care sau se învinovățesc, sau se dezvinovățesc între ele.”
Diferența dintre vechiul și noul sistem de educație este însemnată. Acolo unde sistemul tradițional îi iniția pe copii, cel nou nu face decât să îi „condiționeze”. Primul se îngrijea de elevi așa cum fac păsările cu puii lor când îi învață să zboare; cel de-al doilea se poartă cu ei ca un îngrijitor de la o fermă de pui – îi tratează într-un fel sau altul pentru a atinge scopuri despre care păsările nu știu nimic.
Pe scurt, vechiul sistem consta într-un fel de propagare. Oameni transmițând umanitate altor oameni. Noul sistem constă doar în propagandă.
Și în tot acest timp – căci în asta constă tragi-comedia situației noastre – continuăm să cerem cu vehemență tocmai acele calități pe care le facem cu neputință. Orice ziar ai deschide, nu se poate să nu dai peste afirmația că ceea ce îi trebuie civilizației noastre este mai multă „energie”, dinamism, putere de sacrificiu, „creativitate”. Cu un înfiorător simplism, extirpăm organul și pretindem funcția. Creăm oameni fără piept și ne așteptăm să fie plini de virtute și spirit întreprinzător. Luăm în derâdere onoarea și ne mirăm că găsim trădători printre noi.
Oameni fără piept – de aici vine titlul primei prelegeri a lui Lewis, prezentată în cartea Desființarea omului. Cea de-a doua prelegere se numește Calea, și aici merită menționat faptul că la finalul cărții veți găsi și o anexă, în care C.S. Lewis a adunat fragmente care arată că această Lege naturală, această Cale, această realitate obiectivă, Tao, este prezentă în toate culturile reprezentative: poeme egiptene, tăblițe babiloniene, opere grecești sau latine (Seneca, Platon, Aristotel, Juvenal, Cicero), poeme scandinave sau anglo-saxone (Voluspa, Edda sau Beowulf) și evident, Biblia.
Oricât de subiectivi se dovedesc în legătură cu unele valori tradiționale, Gaius și Titius (autorii cărții The Control of Language: A Critical Approach to Reading and Writing) au arătat, prin însăși scrierea Cărții verzi, că trebuie să existe alte valori, în legătură cu care nu sunt deloc subiectivi. Ei scriu pentru a produce în tinerele generații anumite stări de spirit – dacă nu fiindcă socotesc acele stări de spirit instrinsec bune sau rele, atunci pentru că le consideră mijloacele de a conduce societatea spre ceea ce ei privesc drept dezirabil, susține C.S.Lewis în cea de-a doua prelegere, Calea.
Iată un fenomen foarte obișnuit. Majoritatea celor care „demolează” valorile tradiționale sau (cum le-ar zice ei) „sentimentale” conservă în fundal propriile valori, pe care le cred imune în fața demolării.
Și atunci se pun următoarele întrebări. Care e temeiul pe care consideră ei că anumite lucruri sunt de lepădat, iar altele sunt cele „reale”? De unde are Inovatorul (cum îl numește Lewis pe cel care își ia asemenea prerogative) autoritatea de a alege?
Toate principiile practice din spatele cazului posterității sau al societății sau al speciei, construit de Inovator, se găsesc în Tao din vremuri imemoriale, consideră Lewis. Dar nu pot fi găsite nicăieri altundeva. Dacă nu le accepți necondiționat ca fiind pentru lumea acțiunii ceea ce axiomele sunt pentru lumea teoriei, nu poți avea nici un fel de principii practice. Acestea nu pot fi obținute în calitate de concluzii: sunt premise.
Lucrul pe care l-am numit convențional Tao și pe care alții l-ar numi Legea Naturală, sau Moralitatea Tradițională, sau Primele Principii ale Rațiunii Practice, sau Primele Platitudini, nu este unul dintre posibilele sisteme de valori. Este singura sursă a tuturor judecăților de valoare. Dacă este respins, orice valoare este respinsă. Dacă se admite vreo valoare, el este cel care e admis. Efortul de a-l respinge și de a ridica un nou sistem de valori în locul său se contrazice pe sine însuși. Nu a existat și nu va exista vreodată, în istoria umanității, o judecată a valorilor radical nouă.
Răzvrătirea noilor ideologii împotriva Tao este răzvrătirea crengilor împotriva arborelui: dacă rebelii înving, își vor da seama că s-au distrus pe ei înșiși. Mintea umană nu are mai mult puterea de a inventa o nouă valoare decât o are pe aceea de a inventa o nouă culoare primară sau de a crea un nou soare și un nou cer pentru acesta, scrie C.S. Lewis în Desființarea omului.
Desființarea omului este considerată de mulți varianta filozofică și teoretică a celei de-a treia părți a Trilogiei Spațiale, That Hideous Strength. Iar cea de-a treia parte a cărții Desființarea omului devine și mai asemănătoare cu romanul. Îmi place să fac referire la Trilogia Spațială a lui C.S. Lewis, în speranța că va ajunge mai populară și citită, chiar dacă în limba română e tradus momentan doar primul volum. Prima carte se numește Departe de planeta tăcută, și, pe scurt, prezintă întâlnirea omului păcătos cu o planetă neatinsă de păcat. Chiar dacă începe cu un soi de călătorie în spațiu, în care protagonistul este adus fără voia lui pe planeta Marte, romanul ne ajută să medităm altfel la situația noastră de „planetă tăcută” – tăcută pentru că se află sub cel rău, după cum ne spune Biblia, iar acesta nu comunică cu celelalte ființe create de Dumnezeu să administreze creația Lui, și care încă I-au rămas loiale. Apoi volumul al doilea, Perelandra, surprinde crearea unei lumi noi, cu un nou cuplu aflat încă în stadiul inocenței, dar care este supus ispitirii – un proces care durează pe tot parcursul romanului. Oare vor ceda ispitei și aceștia? Oare vor rezista? Aflați în romanul Perelandra. Și ajungem la volumul care are de fapt legătură cu Desființarea omului. That Hideous Strength începe într-o atmosferă sumbră, orwelliană. Științei materialiste i s-a dat mână liberă și acum a preluat controlul asupra societății, cu intenția de a transforma ființa umană într-o unealtă eficientă în scopul progresului. Se instaurează o guvernare globală totalitară care are drept scop uniformizarea tuturor lucrurilor, aducerea naturii cu totul sub controlul omului, și mai ales controlul populației. Ei bine, în Desființarea omului, Lewis susține că, dacă acest model educațional pe care îl critică, și care respinge Tao, merge până la capăt, va crea tocmai acești programatori, distanțați de tradiție, natură și lege morală, care vor decupa societatea umană după legile lor artificial construite.
Scriind în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, Lewis afirmă în cea de-a treia prelegere, Desființarea omului: Procesul care, dacă nu e împiedicat, va duce la abolirea omului are același curs iute în rândul comuniștilor și democraților, ca și în rândul fasciștilor. Poate că metodele diferă (inițial) în ce privește brutalitatea. Însă nu puțini sunt printre noi savanții cu privire blândă, nu puțini sunt dramaturgii populari ori filozofii amatori care intenționează să realizeze pe termen lung exact ceea ce fac acum conducătorii naziști ai Germaniei. Valorile tradiționale trebuie să fie „demistificate”, iar omenirea să fie modelată într-o nouă formă, după voința (arbitrară) a câtorva norocoși dintr-o generație norocoasă care a învățat cum s-o facă.
Există progresii în care ultimul pas, a atinge capătul drumului, înseamnă să distrugi strădania întregii călătorii. A reduce Tao la un simplu produs natural este un asemenea pas. Până la punctul respectiv, genul de explicații care-și desființează obiectul ne-ar putea oferi ceva beneficii, deși am plăti un preț cam mare. Însă nu poți da astfel de explicații la nesfârșit: vei descoperi că ai desființat explicația însăși. Nu poți să vezi „prin” lucruri la nesfârșit. Să vezi „prin ceva” are rost doar dacă vezi ceva prin el. E bine ca fereastra să fie transparentă, fiindcă strada sau grădina din spatele ferestrei e opacă. Cum ar fi dacă ai vedea și prin grădină? Nu are rost să încerci să „vezi prin” principiile fundamentale. Dacă vezi prin tot înseamnă că totul e transparent. Dar o lume pe de-a întregul transparentă este o lume invizibilă. A vedea prin tot e același lucru cu a nu vedea, încheie C.S. Lewis prelegerea Desființarea omului, cu un pasaj memorabil.
Nu susțin că este o carte ușor de citit; sperăm că am reușit până acum să schițăm punctele importante. Practic, de la ce a pornit și ce l-a stârnit pe Lewis să scrie Desființarea omului: în noile manuale, mai mult sau mai puțin intenționat, prin lecții care ar fi trebuit să fie despre limba și literatura engleză, se introducea subtil în mintea elevului relativismul și deconstructivismul. De aici, Lewis critică nu doar educația, care tinde atât în modernism, cât și în postmodernism să se dezică de tot ce e obiectiv, tot ce a făcut societatea să funcționeze atâtea secole și milenii. Lewis merge mai departe și constată că, obișnuit să considere adevărul și dreptatea niște chestiuni subiective, interpretabile, omul actual și-a pierdut criteriul esențial care poate să-i confere rezistență în fața tiraniei și totalitarismului.
De asemenea, dacă vă așteptați la ceva cu caracter specific, exclusiv creștin, să știți că nu veți găsi așa ceva aici. Lewis încearcă să pornească de la un punct de vedere ce poate fi acceptat de toată lumea, indiferent dacă e creștin sau nu, pentru a dovedi că raportarea la o normă absolută, universală, este necesară pentru o societate sănătoasă. El însuși clarifică la un moment dat în carte: Pentru a evita neînțelegerile, voi adăuga că, deși eu sunt teist, chiar creștin, nu încerc aici să aduc argumente indirecte în favoarea teismului. Pur și simplu spun că, dacă este să avem vreun fel de valori, trebuie să acceptăm platitudinile ultime ale Rațiunii Practice drept având validitate absolută; că, dacă devenim sceptici în privința lor, orice încercare de a reintroduce valoarea pe o bază mai „realistă” nu are sorți de izbândă. Dacă această poziție implică o origine supranaturală pentru Tao este o problemă care nu mă interesează aici.
Eu sper că am reușit să surprindem esența cărții Desființarea omului, să subliniem faptul că tratează probleme actuale și deosebit de importante și să vă încurajăm să îi dați o șansă – oricum e o carte micuță, se citește lejer într-o seară, chiar și dacă luăm creionul în mână. Iar fanii C.S. Lewis nu cred că mai au nevoie de convingere să o citească.
CARTEA E O VIAȚĂ 