„Newton și Polly” de Jody Hedlund

Mărețul har – Amazing Grace – este probabil cel mai cunoscut, înregistrat, cântat și tradus imn din ultimele două secole și jumătate. Se estimează că imnul este interpretat de 10 milioane de ori pe an, și a apărut pe mai mult de 11.000 de albume. Versurile și melodia acestuia sunt ușor de recunoscut indiferent de interpretare. Cu siguranță cunoaștem imnul – dar îl cunoaștem și pe autorul său?

În cele ce urmează, vă invit să-l descoperiți pe John Newton, autorul imnului Mărețul har, dar și al altor imnuri și preot anglican ce a lăsat în urmă o vastă corespondență plină de sfaturi duhovnicești.

Sursele noastre de astăzi sunt Newton și Polly de Jody Hedlund, un roman inspirat de viața sa de dinainte de convertire și de iubirea sa pentru cea care avea să-i devină soție, dar și Autobiografia scrisă de Newton însuși într-o serie de 14 scrisori adresate unui prieten.

Pe cât de uimitor este imnul Amazing Grace, care continuă să stârnească emoții peste veacuri, pe atât de uimitoare este și povestea vieții lui John Newton. S-a născut în Wapping, Londra, în 1725, ca singurul fiu al lui John și Elizabeth Newton. Mama lui a murit de tuberculoză cu aproximativ două săptămâni înainte de a șaptea aniversare a fiului ei. Dar cât timp a trăit, mama lui s-a concentrat aproape în totalitate pe educația lui John. Încă de la vârsta de patru ani, băiatul citea cursiv din orice carte i se punea înainte. Dar mai ales învăța pasaje din Scriptură, catehisme, imnuri și poezii.

Tatăl său era căpitan de navă și făcea comerț pe Marea Mediterană. La vârsta de 11 ani, John a plecat pentru prima dată pe mare cu tatăl său, un om de un bun-simț remarcabil și care s-a ocupat de educația morală a fiului său, dar cu o atitudine distantă și plină de asprime, care îl copleșea pe tânărul John. Acesta a făcut șase călătorii pe mare alături de tatăl lui.

În acest timp, preocuparea lui John pentru cele spirituale a scăzut considerabil. Au fost câteva întâmplări care l-au făcut să stea pe gânduri – la un moment dat a căzut de pe cal aproape de scândurile foarte tăioase ale unui gard, nu a pățit nimic, dar n-a pus acest incident pe seama faptului că Dumnezeu îl păzise. În altă situație, și-a pierdut un prieten din copilărie pe un vas care s-a scufundat și pe care ar fi trebuit să se îmbarce amândoi, dar Newton nu a mai făcut-o, scăpând din nou cu viață. Însă acele momente de cumpănă erau date uitării foarte repede.

Tatăl lui dorea ca John să nu se mai întoarcă pe mare, așa că făcuse toate aranjamentele pentru a-și trimite fiul să lucreze pe o plantație de trestie de zahăr în Jamaica, promițându-i că se va ocupa de bunăstarea lui. Între timp, tot tatăl lui l-a trimis în comitatul Kent pentru a rezolva niște chestiuni care nu ar fi trebuit să îi ia tânărului John mai mult de trei-patru zile. Cu câteva zile înainte de acea călătorie, John primise o invitație de la o familie foarte apropiată de-a lor, pe vremea când trăia mama lui. Aici s-a îndrăgostit de una dintre fetele familiei… iar Jamaica a devenit de domeniul trecutului.

Din acest punct începe intriga romanului lui Jody Hedlund, Newton și Polly, ce se concentrează pe cei opt ani cruciali (1742-1750) ai relației de dragoste dintre Polly, o domnișoară evlavioasă, și John Newton, un tânăr rebel. Cei doi au un singur lucru în comun – dragostea – și aceea pusă în pericol de extrem de mulți factori. În rest, nu pare că există cuplu mai nepotrivit.

Însă iată ce scrie autoarea romanului, Jody Hedlund, despre legătura pe care o vede ea între imnul Mărețul har și relația lui John cu Polly:

Chiar dacă Newton nu a scris Mărețul Har până n-a devenit paroh în Olney, mi-ar plăcea să cred că cuvintele imnului s-au înfiripat în mintea lui cu mult timp înainte, de-a lungul multor necazuri și chinuri prin care a trecut de timpuriu în viață. Oare cât de mulți oameni cunosc povestea uimitoare din spatele autorului Mărețului har? Ba mai mult decât atât, cât de mulți știu cât de importantă a fost Polly Catlett în întâlnirea autorului cu mărețul har? Dumnezeu a folosit-o într-un mod incredibil ca să-l scoată pe John din Africa, unde făcea comerț cu sclavi și trăia o viață depravată. Dacă nu era ea, probabil că John n-ar fi părăsit niciodată Africa și nici viața destrăbălată pe care o ducea acolo. Dacă nu era ea, el nu s-ar fi urcat niciodată la bordul vasului Greyhound, unde s-a confruntat cu vijelia care i-a schimbat viața. Dacă nu era ea, probabil fiul risipitor nu s-ar fi întors niciodată în Anglia ca să se împace atât cu tatăl său pământesc, cât și cu Tatăl său ceresc.

Pe bună dreptate, Polly Catlett a jucat un rol vital în nașterea imnului Mărețul har. Povestea ei merită a fi spusă și apreciată la fel de mult ca cea a lui Newton. Speranța mea este că această carte îi va aduce în sfârșit recunoașterea care i se cuvine, scrie Jody Hedlund în introducerea romanului Newton și Polly, subintitulat chiar așa – un roman al mărețului har.

Dragostea lui John pentru Polly a rămas puternică întotdeauna. Mai târziu, într-o scrisoare adresată lui Polly, el spunea: „Dragostea mea a crescut din ziua căsătoriei noastre și continuă să crească. Cândva a fost ca o ghindă, dar acum are rădăcini puternice și ramuri întinse ca un stejar bătrân. N-ar fi ajuns așa dacă Domnul n-ar fi udat-o cu binecuvântarea Sa.”

Ca în cazul multor romane inspirate din viața unor personaje reale (noi amintim aici Luther și Katharina, de aceeași autoare, pe care l-am prezentat în sezonul special dedicat Reformei, în comparație cu biografia lui Luther), cititorii vor vrea să știe ce e adevărat și ce e ficțiune în romanul de față. Ei bine, declară autoarea, majoritatea detaliilor pe care le-am inclus în paginile acestei cărți s-au întâmplat aievea. Newton și Polly chiar s-au întâlnit în fragedă tinerețe. Newton a pretins efectiv că s-a îndrăgostit de ea la prima vedere. Și-a prelungit șederea la familia Catlett în nenumărate ocazii, pierzându-și astfel slujbele. Din cauza lipsei lui de caracter, soții Catlett i-au interzis să continue relația cu Polly. A fost recrutat forțat în Marina Regală, dar ulterior a dezertat. A fost biciuit și retrogradat. A fost transferat pe Harwich pe un vas comercial și de acolo a ajuns să își ocupe timpul făcând comerț cu sclavi în Africa.

În ce privește furtuna care a schimbat cursul vieții lui Newton, Jody Hedlund scrie: Am încercat să ilustrez detaliile călătoriei și furtuna cu cea mai mare precizie, incluzând condițiile de înfometare și intervenția miraculoasă care i-a făcut să ajungă pe țărmul Irlandei la numai câteva ore distanță de pericolul de a fi din nou împinși în larg de o altă furtună, fără nicio rezervă de apă potabilă în cală.

Jody Hedlund menționează că a schimbat vârstele lui Polly și Newton în roman, pentru a nu părea prea șocantă o idilă între o fată de treisprezece ani și un băiat de șaisprezece, cât aveau ei de fapt. În contextul în care trăim astăzi, eu personal nu am înțeles această modificare, nu cred că ar fi șocat pe nimeni. În plus, reacțiile și senzațiile descrise mai apoi în roman ar fi fost mult mai verosimile referindu-se exact la niște persoane aflate la vârsta adolescenței. Ar fi fost astfel mult mai de înțeles și reacția părinților, pentru că, dincolo de caracterul îndoielnic al lui Newton din acea perioadă, ei erau oricum prea tineri încă pentru o relație serioasă.

Majoritatea personajelor secundare menționate în roman sunt reale, inclusiv toți membrii familiei, marinarii și căpitanii. Locurile și datele întâmplărilor sunt în mare parte exacte. Descoperiți în introducerea romanului Newton și Polly de Jody Hedlund multe alte detalii despre intriga cărții, precum și legătura cu scrierea imnului și cu implicarea de mai târziu a lui Newton în mișcarea pentru abolirea sclaviei.

Newton menționează în Autobiografia sa momentul întâlnirii cu Polly (pe care el o numește Mary) dinainte de plecarea sa planificată în Jamaica – episodul cu colindul descris în roman este însă fictiv. Iată ce mărturisește el: Aproape din primul moment când am văzut-o pe această tânără, căci avea cam 14 ani, am căpătat o dragoste pentru ea, dragoste care n-a scăzut și nu și-a pierdut influența asupra inimii mele nici măcar o clipă din acel ceas! A fost neschimbătoare atât în intensitatea ei (pe măsura a ceea ce autorii romanelor de dragoste își imaginează), cât și în durată.

Aici iarăși autoarea romanului a mai înflorit puțin lucrurile, făcându-le mai pline de pasiune fizică decât au fost de fapt, pentru că Newton mărturisește că …nu am îndrăznit să menționez sentimentele mele pentru ea nici prietenilor ei sau ai mei, nici măcar ei, așa că nu mă simțeam în stare să-i cer mâna. Dragostea pentru ea a rămas ca un foc mocnind încuiat în pieptul meu, lucru care m-a chinuit constant.

În plus, spune el mai departe, când mi-am luat rămas-bun de la [familia] ei pentru ultima oară, mama ei (în acea perioadă s-a purtat cu mine cu cea mai caldă dragoste, de parcă aș fi fost copilul ei) mi-a spus că, deși nu avea obiecții, credea că ar fi mai înțelept și prudent să mergem înainte într-o relație mai profundă la o vârstă ceva mai matură. Totuși, așa cum era situația în acel moment, s-a gândit că era momentul să intervină, cerându-mi să nu mă mai gândesc să revin pe la ei decât dacă fiica lor era plecată de acasă, sau să renunț complet la pretențiile mele, ori să o asigur că am acceptul expres al tatălui meu de a continua să o curtez pe Mary.

În autobiografia sa Newton menționează de mai multe ori câte un moment de îndepărtare de Dumnezeu. De exemplu, după ratarea plecării în Jamaica, Newton declară: În curând mi-am pierdut tot simțământul religiei și am devenit surd față de limitele conștiinței și ale prudenței, dar prețuirea pentru Mary, cum o numește el, a rămas neschimbată.

Încă de dinainte de îmbarcarea pe vasul de război el spune: Făceam pași mari și hotărâți către îndepărtarea totală de la Dumnezeu.

Însă reapărea în el, periodic, acest conflict între nepăsarea sa totală față de stilul său de viață depravat și gândul că Mary și-ar fi amintit de mine ca de un om slab după moartea mea.

Ajuns în Africa, în Insulele Plantanes, după ce inițial o duce foarte rău, situația se schimbă și se mută în Kittam, în slujba altui om care deținea mai multe fabrici.

Acolo am început să fiu suficient de ticălos pentru a mă gândi că sunt fericit, scrie Newton. Nu dă prea multe detalii despre ce făcea efectiv, el lucra la țărm în acest moment și nu părea să aibă vreo implicare directă în comerțul cu sclavi. Din ce relatează el, comportamentul său de pe navele pe care a lucrat înainte și după șederea în Africa par să fi fost mult mai rele, pentru că de multe ori au implicat și subminarea autorității, limbaj depravat și instigarea și celorlalți la depravare. Povestește despre practica sa de a-i provoca pe ceilalți la băut, doar pentru a se distra pe seama lor.

Comerțul cu sclavi era, din păcate, o practică obișnuită în acea perioadă și nici chiar creștinii înșiși nu vedeau o problemă în asta. În autobiografia sa Newton nu oferă detalii cu privire la implicarea sa în acest comerț nici din Africa, nici de după aceea, când era căpitan de vas, poate și pentru că nu comercializau doar sclavi. Sclavii erau doar una dintre mărfurile pe care le transportau, iar ce urmărește Newton să istorisească în scrisorile care compun autobiografia sa este mai mult schimbarea sa treptată din rău în mai rău și din rău în bine și în mai bine, decât o prezentare exhaustivă a vieții sale.

Revenind la romanul lui Jody Hedlund, în toată această perioadă în care Newton are parte de atâtea necazuri și Polly avea propriile ei zbateri. Se îndrăgostise de un om care la început îi furase inima și îi făcuse promisiuni, o făcuse să se simtă prețuită și apărată, însă veștile despre el deveneau din ce în ce mai negre. Să renunțe definitiv la el? Să accepte propunerile altor băieți mult mai demni și mai statornici care îi făceau curte? Oare ce va decide și cât va aștepta? Vă las pe voi să aflați, citind romanul Newton și Polly.

Autobiografia lui John Newton, care de fapt a fost publicată în 1764, cu câțiva ani buni înainte ca el să devină preot, cuprinde relatări despre viața sa de până atunci, dar este suficient cât să ne dăm seama că acea „schimbare radicală” sau „convertire dramatică” de care poate am mai auzit nu a fost chiar atât de radicală, și nici de dramatică. S-a întâmplat într-o situație dramatică, e adevărat, dar schimbarea nu a fost atât de bruscă și de vizibilă pe cât ne-am fi închipuit sau așteptat.

În februarie 1747 un vapor trimis să-l recupereze pe Newton ajunge în Africa și, într-adevăr, așa cum spunea și Jody Hedlund, gândul la Polly-Mary a fost ceea ce l-a convins în final să plece, pe lângă promisiunea falsă că ar fi moștenit 400 de lire pe an de la o rudă îndepărtată. În propriile sale cuvinte, ce l-a convins a fost: amintirea dorințelor mele după Mary, nădejdea de a o revedea și posibilitatea ca acceptarea ofertei să mă aducă în circumstanța în care să îi câștig mâna.

Așadar, în ianuarie 1748 a pornit spre Anglia. La bordul navei descoperă și citește Imitatio Christi și începe să-și pună întrebări cu privire la adevărul credinței creștine.

La 21 martie 1748 vaporul începe să ia apă și acesta este doar începutul unei luni de lupte cu furtuna, foametea și boala. În timpul acestei luni haotice există un moment în care Newton se întreabă: Ce îndurare mai poate exista pentru mine? În acea zi, Dumnezeu a trimis ajutor de sus și m-a scos din ape adânci. Mâ gândeam că nu a existat și nici ar putea să existe vreodată un păcătos mai mare ca mine, își amintește Newton.

Domnul cântărește minunat proporțiile descoperirilor păcatului și ale harului, căci El știe din ce suntem făcuți și că, dacă ar fi pus la lucru măreția puterii Sale, un păcătos sărman ca mine ar fi fost instantaneu copleșit și zdrobit, asemenea unei molii, spune el, arătând modul treptat în care s-a produs de fapt schimbarea sa, în ce privește comportamentul, cel puțin. Da, strigase către Dumnezeu, recunoscându-I în sfârșit prezența și ajutorul, dar mai era cale lungă până la o schimbare de profunzime adevărată.

El povestește cum, tot în timpul acestei luni de zbucium pe mare, a început să se roage și să recunoască nevoia călăuzirii Duhului Sfânt.

În această perioadă m-am preocupat îndeosebi cu citirea și meditarea pe marginea Scripturii și rugându-mă Domnului să trimită îndurarea și lumina Lui asupra mea.

La 8 aprilie văd în sfârșit uscatul pe Insula Tory, în Irlanda, după patru săptămâni de navigare haotică pe mare.

În această perioadă am început să conștientizez că există un Dumnezeu care aude rugăciunea și care răspunde, scrie Newton în continuare, dar vor trece încă 6 ani fără o îndrumare spirituală serioasă, din pricina faptului că nu avea niciun prieten sau mentor creștin.

Nu consider că am fost un credincios (în sensul deplin al cuvântului) decât la multă vreme după aceea, recunoaște Newton.

Cine nu s-ar aștepta să audă că, după o astfel de eliberare nesperată și minunată, cum am avut eu parte, și după ce ochii mi-au fost iluminați într-o anumită măsură pentru a vedea lucrurile corect, m-am alipit imediat de Domnul și de căile Lui cu toată hotărârea inimii și fără a mai hrăni carnea și sângele? Dar, vai, situația mea a fost departe de acest ideal.

În schimb, mărturisește el, am văzut gradual păcătoșenia și nebunia fiecărui lucru și, când le-am văzut, Domnul mi-a dat putere să renunț la ele.

Vă lăsăm pe voi să descoperiți restul autobiografiei lui John Newton, tradusă în limba română și distribuită gratuit pe site-ul magnagratia.org cu titlul Mărețul har – O autobiografie.

Romanul lui Jody Hedlund, Newton și Polly se concentrează foarte mult pe perioada din viața lui Newton de dinainte de convertire și pe iubirea sa neclintită pentru Polly-Mary. Acesta ne oferă și o posibilă perspectivă a fetei, pe care, evident, Newton nu avea cum să ne-o ofere în autobiografia sa. Este un roman palpitant, ce descrie pe larg periplul lui Newton din Anglia până în Africa și înapoi și cred că redă foarte viu și convingător acea furtună decisivă de pe mare în timpul căreia Newton strigă în sfârșit la Dumnezeu.

În ceea ce privește relația de dragoste a celor doi, mi s-a părut că Hedlund, la fel ca în celălalt roman al ei, are prea mult în minte sensibilățile, așteptările și gesturile moderne și scrie în întâmpinarea lor, oferind, cred eu, o imagine neverosimilă a interacțiunilor dintre ei, care în realitate au fost, de fapt, mult mai puține și mult mai puțin dramatice.

În realitate, iese mai mult în evidență și este mai grăitor faptul că Newton și-a păstrat dragostea față de ea deși s-au văzut doar de două ori, poate, în 8 ani și, deși el i-a scris ei din Africa, nu știm ca ea să-i fi răspuns vreodată sau să-i fi parvenit lui vreo scrisoare. Este adevărat însă că dragostea pentru ea a fost cea care l-a susținut, l-a motivat în momente de criză, după cum am văzut. În concluzie, romanul Newton și Polly, deși mi s-a părut cam lung și că se termină exact atunci când ți-ai fi dorit să înceapă, este un roman palpitant, perfect pentru un weekend ploios petrecut în casă.

Romanul Newton și Polly de Jody Hedlund este publicat în limba română de Editura Scriptum, căreia îi mulțumim din nou pentru colaborare!

Mai multe impresii și detalii aflați ascultând episodul integral aici:

Vezi și Luther și Katharina.