Strălucirea iubirii este în noi chipul Mântuitorului Hristos. – Chiril al Alexandriei
Despre viața lui Chiril de dinainte de anul 412, când ajunge Patriarh al Alexandriei, ca urmaș al unchiului său Teofil, se știe prea puțin. Se pare că s-a născut în jurul anului 378 într-o localitate mică din Egipt, a avut parte de o educație bună în retorică, gramatică, dar și studii biblice, cunoscând opera scriitorilor Bisericii Alexandriei, dar și a lui Origen sau Eusebiu de Cezareea. A preluat patriarhatul unui oraș cosmopolit, centru economic și cultural, însă în care animozitățile dintre diferitele partide creștine, evrei și păgâni luau adesea forme violente. Chiril s-a remarcat, însă, prin multe opere de tâlcuire a cărților Sfintei Scripturi și de apărare a credinței împotriva arianismului – care continua să aibă adepți și în vremea lui, și a nestorianismului.
După ce Nestorie a ajuns Patriarh în Constantinopol, în anul 428, a susținut în predicile sale că în Isus Ηristos sunt două persoane unite printr-o relație, într-un mod asemănător unirii altor persoane umane cu Dumnezeu.
Chiril a prezidat Sinodul ecumenic de la Efes, care a condamnat această teorie a lui Nestorie. Tot acolo s-a aprobat și termenul de Născătoare de Dumnezeu (Theotokos) pentru Maria, precizându-se prin aceasta că Cel ce S-a născut din ea este Fiul lui Dumnezeu ca om, nu un om deosebit de Fiu lui Dumnezeu (așa cum pretindea tot Nestorie).
Chiril își întemeiază învățătura pe o interpretare corectă a textelor din Sfânta Scriptură, bazându-se pe o explicare logică a textelor, dar și o înțelegere a sensului adânc al mântuirii oamenilor, pe care numai Treimea le-o poate procura. Chiril explică faptul că, fără un Hristos-Dumnezeu întrupat ca om, mântuirea oamenilor ar fi imposibilă, cum imposibilă ar fi și fără un Duh Sfânt, înțeles de aceeași ființă cu Fiul și cu Tatăl. Dacă Hristos și Duhul ar fi fost creaturi, noi am fi rămas închiși în planul creat, coruptibil și muritor.
Opere notabile:
- Comentarii la Vechiul Testament
- Tratat împotriva arianismului
- Comentarii la Evanghelia după Ioan
- Dialoguri despre Sfânta Treime.
Misterul lui Hristos riscă să nu fie crezut tocmai pentru că este atât de incredibil de minunat. Căci Dumnezeu era în omenire. El, care era mai presus de întreaga creație, luase condiția noastră umană; Cel nevăzut fusese făcut vizibil în trup; Cel de sus, din ceruri, era acum asemenea celor pământești; Cel imaterial putea fi atins; Cel liber prin propria Sa natură a luat forma unui rob; Cel care binecuvântează întreaga creație S-a făcut blestem pentru noi; Cel ce este toată neprihănirea a fost numărat în rândul celor fără de lege; Viața Însăși a luat forma morții.
El a luat asupra Lui sărăcia noastră, și vedem în Hristos paradoxul straniu și rar al Domniei ce ia forma slujitorului și al gloriei divine ce ia umilința omului. Cel ce era sub jugul limitărilor umane, era încoronat cu onoruri regale, Cel ce era umil a fost ridicat la rangul supremei excelențe. Singurul Născut nu a devenit om doar ca să rămână între limitele acestei lepădări. Cel ce era Dumnezeu prin natură trebuia ca, prin actul lepădării de Sine, să-Și asume tot ce venea odată cu acest act. Acesta a fost modul în care El a fost revelat ca înnobilând natura omului în Sine, făcându-l să participe la propriile sale onoruri sacre și divine.
Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup, ca să vadă cineva deodată atât rana, cât şi leacul, pe cel ce e bolnav şi pe doctor, pe cel alunecat spre moarte şi pe Cel ce-l ridică la viaţă, pe cel biruit de stricăciune şi pe Cel ce alungă stricăciunea, pe cel stăpânit de moarte şi pe Cel mai tare ca moartea, pe cel lipsit de viaţă şi pe Dăruitorul vieţii
Urmați calea credinței sfinților noștri Părinți. În acest fel nu vom fi abătuți de la calea cea dreaptă și nu vom abandona calea Regelui.
Se afirmă că Cuvântul S-a sălăşluit în mod folositor între noi, descoperindu-ne şi această taină foarte adâncă. Căci toţi eram în Hristos şi omenescul comun redobândeşte viaţa în Persoana Lui. Fiindcă pentru aceasta S-a numit şi „Adam cel de pe urmă” (I Cor. 15, 45), deoarece, prin umanitatea comună asumată, a îmbogăţit toate cu bucurie şi slavă, aşa precum şi Adam cel dintâi, cu stricăciune şi tristeţe. Deci în toţi S-a sălăşluit Cuvântul printr-Unul, Unul fiind rânduit Fiul lui Dumnezeu în putere, ca să vină prin Duhul Sfinţeniei demnitatea aceasta la toată umanitatea şi aşa să ajungă şi la noi printr-Unul dintre noi, ceea ce s-a spus: „Eu am zis: dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt” (Ps. 81, 6). Deci, în Hristos se eliberează robul, înălţându-se la unitatea tainică cu Cel ce poartă chipul robului, iar în noi vine prin imitare înrudirea cu Cel Unul, prin înrudirea după trup. Pentru care motiv nu Se face unul dintre îngeri, ci Cuvântul însuşi ia sămânţa lui Avraam? Deoarece trebuia să Se facă Fiul lui Dumnezeu însuşi întru toate asemenea fraţilor, şi de aceea să Se facă om cu adevărat. Oare nu e clar tuturor că S-a coborât El însuşi la rob, nepricinuindu-Şi Sieşi pentru aceasta vreo schimbare, ci S-a dăruit pe Sine însuşi nouă, ca noi să ne îmbogăţim din sărăcia Lui, ridicându-ne prin asemănarea cu El la bunătatea mai presus de toate a Lui, arătându-ne dumnezei şi fii ai lui Dumnezeu prin credinţă? De aceea S-a sălăşluit între noi Fiul şi Dumnezeu cel după fire. De aceea şi strigăm în Duhul: „Avva, Părinte.” Iar Cuvântul Se sălăşluieşte într-un templu asumat pentru noi şi din noi, ca, avându-ne pe toţi în Sine, să împace într-un trup pe toţi cu Tatăl, cum zice Pavel (Rom. 8, 15)
CARTEA E O VIAȚĂ 