Cine suntem? De ce suntem aici? Care ne este viitorul? Sunt întrebări pe care și le pun oamenii dintotdeauna. Alister McGrath, scriitor și profesor de Științe și Religie al catedrei Andreas Idreos la Universitatea Oxford, cântărește chestiunea naturii umane din perspectivă științifică și religioasă, țesând laolaltă rezultatele, pentru a dezvălui și cerceta câteva dintre cele mai importante întrebări despre identitatea noastră, despre motivul pentru care contăm și despre modul în care poate arăta viitorul nostru.
În volumul Marele mister – știință, Dumnezeu și căutarea semnificației acesta reunește știința și religia pentru a ne oferi o viziune îmbogățită a realității, alături de erudiție riguroasă și actualizată, precum și accesibilitate intelectuală.
Această carte reflectă la semnificația ființei umane, într-o vreme în care mulți se întreabă dacă mai suntem în stare să ne croim calea prin confuzia și haosul lumii noastre, scrie autorul. Dacă oamenii sunt atât de minunați, de ce este atâta harababură în lume? De ce folosim lucruri minunate în scopuri atât de josnice? De ce ne opunem din răsputeri să facem față adevărurilor inconfortabile despre noi înșine?
O vreme de criză și trezire la realitate ne cere să ne regândim fundamental identitatea și să nu cădem în cinism și disperare, continuă McGrath. Asta încearcă să facă această carte. Folosește atât religia, cât și știința – două dintre elementele cele mai bogate și complexe ale culturii moderne – pentru a cerceta natura umană, mai ales căutarea semnificației. Încearcă mai ales să trateze cea mai tulburătoare întrebare, de obicei ignorată de atâția comentatori sociali îngâmfați și plini de sine: Ce este în neregulă cu noi?
Așadar, prima întrebare pe care trebuie să ne-o punem este ce înseamnă viața? Din câte știm, suntem singura specie de pe Pământ care pune această întrebare, îndrăznind să spere că va obține un răspuns, remarcă McGrath. S-ar părea că ne-am născut pentru a ne întreba, nu doar pentru a exista. A ne întreba înseamnă a reflecta, a întoarce pe toate părțile ceea ce știm deja, a ne extinde capacitatea de imaginație și a ne întreba ce adevăr și frumusețe superioară se află dincolo de lumea noastră sau dincolo de orizontul prestabilit al viziunii noastre. Vrem să știm de ce au lucrurile forma pe care o au în prezent și dacă asta ne indică ceva mai profund.
Așa cum vom vedea, știința și religia ne invită, în felul lor diferit, să ne ridicăm ochii de la lumea pe care o putem vedea în jurul nostru și să încercăm să ne imaginăm o viziune mai profundă a realității care explică și se află la baza a ceea ce putem observa, arată Alister McGrath.
Albert Einstein a analizat acest aspect într-o prelegere de referință, ținută la Seminarul Teologic Princeton, în 1939. El a insistat asupra faptului că în sfera lor de competență, științele sunt impecabile. Totuși, a avertizat el, „metoda științifică nu ne poate învăța nimic dincolo de relația dintre adevăruri și modul în care depind unul de altul”. Oamenii au nevoie de mai mult decât ceea ce le oferă o „concepție pur rațională a existenței noastre”. Totodată, abordarea acestor întrebări privitoare la semnificație și valoare nu presupune riscul că vom cădea într-un fel de iraționalitate superstițioasă. „Cunoștințele obiective ne oferă instrumente redutabile pentru obținerea anumitor scopuri, însă scopul suprem și tânjirea de a-l atinge trebuie să provină din altă sursă.” Pentru Einstein, credințele fundamentale care sunt „necesare și determinante pentru conduită și judecata noastră” nu se pot dezvolta și nu pot fi susținute într-un „mod solid din punct de vedere științific”. Einstein a ținut să sublinieze că acest lucru nu reprezintă o critică adusă științei. Era pur și simplu o recunoaștere informată și necesară a limitelor sale.
De aceea, spune Alister McGrath, trebuie să ne folosim de celelalte surse ale înțelepciunii pentru a îmbogăți narațiunea deosebit de focalizată despre realitate pe care știința ne-o oferă. Știința reprezintă o sursă sigură de informații despre Universul nostru, informații bazate pe ceea ce experimentăm. Însă nu avem niciun motiv să presupunem că știința ne poate oferi o explicație completă a realității. Este clar că avem nevoie de o suplimentare. Așadar, ce alte resurse ne pot amplifica viziunea despre realitate?
De-a lungul timpului, spunea Salman Rushdie, religia a răspuns la trei tipuri de nevoi care nu pot fi satisfăcute de materialismul secular, raționalist. Mai întâi, ne-a permis să ne articulăm sentimentul de venerație și surprindere, parțial prin faptul că ne-a ajutat să înțelegem imensitatea vieții și parțial prin afirmarea faptului că suntem speciali. În al doilea rând, ne-a oferit „răspuns la întrebările fără răspuns”, abordând întrebările profunde care ne tulbură și ne zăpăcesc. Nu în ultimul rând, le-a oferit un cadru moral în care să putem trăi o viață bună.
Ce înțelegem însă prin religie? Filosoful Keith Yandell o definește astfel: „O religie este un sistem conceptual care oferă o interpretare a lumii și a locului pe care-l ocupă ființele umane în lume, ne prezintă modul în care trebuie trăită viața în funcție de această interpretare și exprimă această interpretare și acest stil de viață într-un set de ritualuri, instituții și practici.”
Avem nevoie de ambele perspective asupra lumii, și de cea a științei, și de cea a religiei, pentru că, spune Alister McGrath în capitolul 2 al cărții Marele mister, doar prin cunoașterea și integrarea prespectivelor multiple asupra umanității putem spera să ne înțelegem pe deplin. Pentru că ființele umane sunt sisteme complexe; întregul nostru transcende părțile individuale.
De aceea, în capitolul 3 al cărții Marele mister Alister McGrath prezintă patru viziuni divergente despre natura umană dezvoltate de patru persoane din epoci diferite, și anume Augustin de Hipona, Giovanni Pico della Mirandola, Iris Murdoch și Richard Dawkins.
Preocuparea lui Augustin este să expună consecințele faptului că ființele umane există în cadrul unui proces istoric care le limitează capacitățile și abilitatea de a gândi și a acționa. Nu avem cum să vedem lucrurile așa cum sunt. Vederea noastră este micșorată și nefocalizată, necesitând vindecare și pregătire divină, dacă vrem să vedem lumea și pe noi înșine așa cum trebuie.
Avem nevoie de o realiniere și o recalibrare fundamentală dacă vrem să trăim corect și înțelept – iar acest lucru nu-l vom realiza fără ajutor. Accentul pe care Augustin îl pune pe Dumnezeu, ca fiind Cel care ne vindecă sufletul și ne luminează mintea, surprinde o părticică din problema umană, exprimând în același timp diferența pe care o face Dumnezeu în existența și experiența umană, arată Alister McGrath.
Giovanni Pico della Mirandolla a subliniat creativitatea omenirii. Poziția omenirii în cadrul ordinii create nu este una fixă, însă este una determinată de ceea ce ființele umane individuale aleg să înfăptuiască. Avem capacitatea de a determina ceea ce suntem (sau ceea ce am putea deveni).
Iris Murdoch argumentează că omenirea este caracterizată de propria tendință de a se minți pe sine. Murdoch susține, prin urmare, că „imparțialitatea și lipsa de egoism nu sunt trăsături naturale ale ființei umane”, observând pe bună dreptate că noțiunea creștină de păcat ne oferă atât vocabularul, cât și cadrul intelectual pentru atenuarea acestei trăsături umane problematice.
Iar, în final, Richard Dawkins scrie că așteptarea noastră principală în baza teoriei ortodoxe neodarwiniene a evoluției este că genele sunt egoiste și că o calitate predominantă la care ne putem aștepta de la o genă superioară este egoismul crunt. Acest egoism de genă va da naștere la un comportament egoist al individului.
După ce prezintă aceste viziuni asupra naturii umane, Alister McGrath abordează în partea a doua a cărții sale întrebările referitoare la căutarea omului după semnificație. El ne aduce în atenție o analogie elaborată de John Alexander Mackay, care să ne ajute să înțelegem cele două perspective din care putem privi viața și din care putem căuta semnificația acesteia.
Cele două perspective sunt Balconul și Drumul. Balconul este o metaforă pentru „spectatorul perfect, pentru care viața și Universul sunt obiect permanent de studiu și contemplare”. Viața care forfotește mai jos, pe stradă, poate fi observată cu viu interes; este observată de la distanță, cu un sentiment de detașare. Știința este exemplul suprem al acestui gen de perspectivă. „Laboratorul științific este Balconul în cea mai pură stare, iar omul de știință este spectatorul perfect.” Folosind tot felul de unelte precum microscopul și telescopul, omul de știință urmărește să cultive o „viziune obiectivă asupra lucrurilor”, din care orice fărâmă de subiectivitate este eliminată.
Asta înseamnă invariabil însă că orice observație făcută de la nivelul Balconului este doar o relatare parțială a realității, care nu reușește să ofere toate perspectivele la toate nivelurile existente.
Mackay punea în contrast viziunea de pe Balcon cu viața de pe Drum, caracterizată de „experimentarea pe viu a realității”. Cei care călătoresc pe Drum sunt participanți, nu observatori distanți și detașați. Dacă observă, o fac în capacitatea lor de călători, alături și printre cei pe care-i observă. Uneori, adevărul trebuie făcut, nu doar gândit. El nu poate fi pur obiectiv prin prisma faptului că are impact asupra vieții, transformând-o. Este existențial, prin prisma faptului că gânditorul „pășește” pe Drum, angajat în călătoria care-i stă în față.
Filosoful Thomas Nagel spunea că fiecare perspectivă asupra lumii sau a vieții este de fapt o „vedere dintr-un anumit punct”. Nagel spune că nu putem „scăpa de condiționarea de a vedea lumea din poziția pe care o ocupăm în lume”, oricât ne-am dori detașarea istorică și culturală pe care și-o permite Balconul.
Cum ar fi însă dacă cineva ar putea să ne dezvăluie această imagine de ansamblu, în ciuda faptului că trece dincolo de capacitatea frântă și finită a omenirii de a o discerne – poate doar frânturi de imagine?
Creștinismul afirmă că există într-adevăr o astfel de viziune măreață a realității care trece dincolo de limita rațiunii pure – dar care poate fi recunoscută odată ce a fost înțeleasă. Doctrina creștină a întrupării afirmă faptul că Dumnezeu, singurul care vede toate lucrurile de pe Balcon, a ales să vină în mijlocul nostru și să călătorească pe Drum alături de noi, lăsându-ne să prindem o frântură și să ne punem încrederea în imaginea de ansamblu a călătoriei noastre. Totuși, întruparea nu are de-a face doar cu dezvăluirea unei „imagini de ansamblu”; are de-a face cu afirmarea prezenței lui Dumnezeu pe Drum, în timpul călătoriei noastre, scrie Alister McGrath.
Credința are de-a face cu implicarea activă în viață, nu cu observarea pasivă de la distanță. Obiectivitatea detașată a științei este binevenită, însă restricționează capacitatea acesteia de a se implica în cele mai profunde întrebări existențiale despre viață, inclusiv cele despre semnificație și valoare, arată el în continuare.
Religia ne poate oferi un cadru detaliat și integrat al semnificației care ne ajută să explicăm multe evenimente, experiențe și situații în moduri care să ne satisfacă atât preocupările cognitive, cât și cele existențiale, punându-ne la dispoziție o cale prin care să transcendem propriile griji și experiențe și să ne conectăm la ceva mai măreț, arată Alister McGrath.
Informațiile nu sunt de-ajuns. Ele reprezintă materia primă a cunoașterii, însă trebuie interpretate și înțelese. Chiar știința înseamnă mai mult decât simpla colectare de observații factuale. Marele filosof renascentist al științei, Francis Bacon, a susținut acest lucru în 1620. Unii gânditori, spunea el, sunt precum furnicile – nu fac decât să acumuleze lucruri. Alții însă sunt asemenea albinelor, adunând material din „florile din grădină și de pe câmp” și transformânu-l în miere.
De aceea, așa cum susține Alister McGrath și în altă parte, unul dintre cele mai eficiente moduri în care ființele umane păstrează și transmit perspective despre semnificație este prin relatarea de povestiri, pentru că acestea oferă o modalitate naturală de organizare, amintire și interpretare a experienței, lăsând înțelepciunea trecutului să fie transmisă mai departe viitorului și ajutând comunitățile să capete o înțelegere subiectivă a identității sociale sau religioase și a locației istorice.
Scriitorul J.R.R. Tolkien considera că instinctul uman de relatare a povestirilor despre semnificație își are rădăcina în doctrina creștină a creației, oferind o explicație teologică pentru dragostea noastră față de narațiune.
Tolkien argumentează că abilitatea noastră de a crea povești cum ar fi măreața fantezie epică „Stăpânul inelelor” este rezultatul faptului că am fost creați „după chipul lui Dumnezeu”.
Înțelese în acest fel, „miturile” umane permit întrezărirea unei frânturi, a unui fragment al adevărului, nu totalitatea sa. Sunt precum raze ale adevăratei lumini. Însă atunci când se relatează adevărata narațiune, în deplinătatea sa, ea poate duce la îndeplinire tot ceea ce era corect și înțelept în toate acele viziuni fragmentare.
Prin urmare, departe de a fi un mit între alte mituri, creștinismul trebuie văzut ca reprezentarea împlinirii tuturor miturilor – „adevăratul mit” spre care indică toate celelalte mituri; creștinismul spune o poveste adevărată despre omenire, care dă sens tuturor celorlalte povestiri pe care omenirea le spune despre ea însăși, susține Alister McGrath.
Însă ne putem întreba pe bună dreptate, de unde știm că nu L-am inventat noi pe Dumnezeu din dorința noastră de a avea semnificație? De ce cred oamenii în Dumnezeu?
Răspunsul este departe de a fi simplu. Richard Dawkins și alți noi atei Îl tratează pe Dumnezeu ca pe un fel de obiect care există în lume și a cărui existență ar trebui demonstrată prin rațiune sau dovezi științifice. De vreme ce genul acesta de dovezi nu își face apariția, Dumnezeu este declarat nonexistent. Credincioșii religioși reacționează cu oarecare exasperare în fața acestei abordări nonperceptive, indicând faptul că ei nu-L consideră pe Dumnezeu ca pe un „lucru” sau „obiect” care poate fi găsit în lume. În schimb, ei adoptă viziunea că trebuie să existe un agent sau energie fundamentală care nu este condiționată de nimic din afară, dacă vine vorba să obținem semnificație din Universul pe care îl observăm, remarcă Alister McGrath.
Nimic nu există și nici nu trebuie să fie adevărat, pentru că simțim că este adevărat sau vrem să fie adevărat. Dacă un lucru este dovedit ca fiind adevărat, trebuie să-l accepți, fie că-ți plac implicațiile acelui lucru, fie că nu, arată el în continuare.
De aceea, dacă inventăm noțiuni de semnificație, ele tot au nevoie de evaluare. Altfel ne vom trezi într-o mlaștină intelectuală, în care ni se cere să evaluăm semnificații inventate folosind criterii inventate.
Ajungem astfel la a treia parte a acestei cărți, care abordează întrebări despre viitorul nostru, începând însă cu întrebarea Ce e în neregulă cu noi?
Prin conceptul de păcat, scrie McGrath, teologia creștină ne oferă lentila critică prin care să privim motivația complexă și agenda eterogenă a ființelor umane. Purtăm chipul lui Dumnezeu, însă suntem păcătoși. Suntem capabili de bine, la fel cum suntem capabili să facem răul. Dacă „chipul lui Dumnezeu” afirmă nevoia noastră de a ținti sus – de a atinge și a fi atinși de dragostea lui Dumnezeu – , noțiunea de păcat afirmă o realitate mai întunecată, și anume tendința noastră de a fi atrași și duși în jos.
Insistența creștină asupra faptului că Isus este Mântuitorul omeniriii – nu doar învățătorul și exemplul moral al acesteia – reflectă această viziune a situației umane. Mântuirea nu este ceva ce oamenii pot obține sau câștiga; este ceva obținut și dat de Dumnezeu. Mântuirea este însă un proces, în care un statut schimbat în relație cu Dumnezeu este efectuat treptat în termenii unei realități lăuntrice transformate, exprimată deseori prin limbajul „reînnoirii” sau al „regenerării”. Ele nu reprezintă o schimbare instantanee, în care cineva se eliberează brusc de puterea păcatului care ne trage în jos, arată Alister McGrath.
Creștinismul stabilește astfel o concepție privitoare la natura umană care recunoaște potențialul enorm al acesteia, afirmând în același timp că este frântă, defectuoasă și rănită. Noul Testament folosește limbajul omorârii firii vechi și al căpătării unei firi noi – recunoscând în același timp influența persistentă a sinelui vechi în viața de credință.
În final, scrie Alister McGrath, în varianta lor ideală, atât știința, cât și religia încearcă să păstreze misterul, afirmând faptul că Universul nostru este inteligibil fără a-l reduce la ceea ce poate cuprinde „mintea noastră mult prea limitată”. În creștinism, acest lucru se evidențiază în tensiunea creativă dintre teologie și închinare care în mod paradoxal celebrează faptul că mintea umană poate înțelege atât de multe lucruri despre Dumnezeu (lucru care duce la teologie), oricât de stângaci, dar în același timp sunt atât de multe lucruri care rămân în afara posibilităților omenești de înțelegere (lucru care duce la închinare, în sensul recunoașterii faptului că măreția lui Dumnezeu eludează analiza verbală, fiind cel mai bine exprimată în laudă și adorare.)
Deși mi s-a părut că volumul lui Alister McGrath se termină cam în coadă de pește, cam prea puțin apologetic, deși îmi plăcuse, atunci când am revăzut însemnările pe care le făcusem pentru emisiune, mi-a fost greu să extrag din multitudinea de raționamente și explicații faine pentru a surprinde modul ingenios în care el își îmbină sursele pentru a ajunge într-un mod natural la adevărurile Scripturii, lăsându-le să vorbească de la sine.
El nu vine cu versete biblice pentru a oferi răspunsuri la întrebările abordate, ci lasă ca viziunea creștină despre lume și om să strălucească în contrast cu alte încercări ale oamenilor de a explica lumea și natura umană. Aceasta apare în mod natural ca o concluzie la toate dilemele din carte, ca explicația cea mai potrivită pentru starea în care ne aflăm.
Poate de aceea mi s-a părut că nu este suficient de apologetică și că are cumva un final deschis cartea, pentru că Alister McGrath nu insistă pe veridicitatea viziunii creștine asupra vieții, scopul lui nu e să demonstreze asta, ci să arate într-un mod erudit, logic și clar, faptul că ea este răspunsul cel mai bun la întrebările noastre despre semnificație, natura umană și viitor. Totul fără nicio urmă de limbaj de lemn, ceea ce recomandă această carte celor necredincioși pentru care de multe ori acesta reprezintă o piedică în înțelegere. Așadar, dacă v-ați pus vreodată astfel de întrebări despre semnificație, natura umană și viitorul lumii, cartea lui Alister McGrath, Marele mister, este pentru voi!
Puteți asculta episodul integral aici:
Alte cărți de Alister McGrath prezentate pe blog:
CARTEA E O VIAȚĂ 