„…perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două…“
(Matei 27:51)
Evenimentul anual strângea întotdeaua o mare mulţime. Preotul urca în mod solemn treptele templului, ţinând în braţe un miel. În timp ce oamenii aşteptau afară, el trecea de perdeaua cea mare şi intra în Sfânta Sfintelor. Ucidea mielul pe altar şi se ruga ca sângele curs să-l satisfacă pe Dumnezeu. Păcatele erau date la o parte. Şi oamenii răsuflau uşuraţi.
Marea perdea atârna ca o aducere-aminte a distanţei dintre Dumnezeu şi om. Aceasta era un hău adânc pe care nu-l putea trece nimeni. Omul pe insula lui… în carantină din cauza păcatului.
Dumnezeu ar fi putut să lase lucrurile aşa. Ar fi putut să-i lase pe oameni izolaţi. Ar fi putut să se spele pe mâini de toată treaba. Ar fi putut să întoarcă spatele, să arunce prosopul şi să o ia de la capăt pe o altă planetă. Ar fi putut, să ştii.
Dar nu a făcut-o.
Dumnezeu însuşi a trecut peste hău. În întunericul unei eclipse de soare, el şi un Miel au stat în Sfânta Sfintelor. El a pus Mielul pe altar. Nu Mielul unui preot sau al unui evreu sau al unui păstor, ci Mielul lui Dumnezeu. Îngerii au fost reduşi la tăcere atunci când sângele Jertfei Suficiente a început să curgă pe altarul aurit. Acolo unde curgea sângele mieilor acum curgea sângele vieţii.
„Iată Mielul lui Dmnezeu.“
Şi atunci s-a întâmplat. Dumnezeu s-a întors şi s-a uitat ultima dată la perdea. „Până aici, gata!“ Şi s-a rupt… de sus până jos. S-a rupt în două.
„Până aici, gata!“ „Gata cu mieii!“ „Gata cu perdeaua!“ „Gata cu jertfele!“ „Gata cu despărţirea!“
Şi a ieşit soarele.
Max Lucado, On the Anvil
CARTEA E O VIAȚĂ 