Etichetă: înțelesul pildelor lui Isus

Un strop de viață #308


Teologia Scripturii nu este o teologie a fricii. Mesajul hristic e, dimpotrivă, dătător de curaj şi de calm lăuntric, chiar dacă se referă neîncetat şi la pericolele sau costurile cu care are a se confrunta cel pornit pe calea Împărăţiei.

Isus spune în repetate rânduri: „Îndrăzniţi“, „Nu vă temeţi“, „Bucuraţi-vă“. Iar ca o încununare, avem textul din 1 Timotei 1:7: „Dumnezeu nu ne-a dat un duh de temere, ci de putere şi de iubire şi de minte înţeleaptă.“

Începutul înţelepciunii e, aşadar, „frica de Domnul”, dacă „frica” înseamnă facultatea de a te minuna, de a te lăsa copleşit de mister, de farmecul devastator, feroce şi irezistibil al lumii de dincolo de lume şi al timpului de dincolo de timp. În acest sens, şi numai în acest sens, „frica de Domnul” este condiţia supremă a receptivităţii faţă de mesajul Lui.

Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste

Un strop de viață #300


Isus nu e un animator popular euforic. Iubirea Lui pentru cei mulţi nu e o formă de idolatrie şi nu propune o lâncedă doctrină populistă. Învăţătorul nu e dispus să-Şi menajeze, necondiţionat, învăţăceii şi, când e cazul, ştie să devină ameninţător. Vorbirea în parabole îngreunează, într-o primă etapă, înţelegerea, dar nu exclude iertarea finală a lui Dumnezeu, cu condiţia ca ascultătorii să se dea pe brazdă, să-şi depăşească blocajul, întorcându-se la Dumnezeu.

Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste

Un strop de viață #296


Parabolele sunt sămânţa aruncată în lume de Isus. A nu le înţelege, a le înţelege pripit şi convenţional, a le abandona de îndată ce urgenţele imanente îţi distrag, invadator, atenţia, echivalează cu a încuraja extinderea deşertului, pe socoteala solului fecund. Cine nu reacţionează achizitiv la „aruncătura” plină de promisiuni a parabolelor este „aruncat în afară” de propria sa întunecare.

Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste

Un strop de viață #294


Ascultaţi dar ce înseamnă pilda semănătorului. Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăţie şi nu-l înţelege, vine cel rău şi răpeşte ce a fost semănat în inima lui. Aceasta este sămânţa căzută lângă drum. Sămânţa căzută în locuri stâncoase este cel ce aude Cuvântul şi-l primeşte îndată cu bucurie, dar n-are rădăcină în el, ci ţine până la o vreme; şi, cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el. Sămânţa căzută între spini este cel ce aude Cuvântul, dar îngrijorările veacului acestuia şi înşelăciunea bogăţiilor îneacă acest Cuvânt şi ajunge neroditor. Iar sămânţa căzută în pământ bun este cel ce aude Cuvântul şi-l înţelege; el aduce rod: un grăunte dă o sută, altul, şaizeci, altul, treizeci. (Matei 13:18)

Cel dintâi interpret al parabolelor hristice este Isus însuşi, care, după ce povesteşte istoria semănătorului, le propune ucenicilor un posibil mod de lectură, o incursiune rapidă, dar temeinică în problema receptivităţii: ce înseamnă „a intra” într-o parabolă şi, mai ales, cum poţi rata adevărul ei.

Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste

Un strop de viață #290


Pentru a transmite ce avea de transmis, Isus a ales ca mod de expunere vorbirea în parabole. Asta înseamnă că parabola I s-a părut, structural, în perfect acord cu El însuşi, cu substanţa a ceea ce voia să transmită şi cu nivelul de receptivitate al ascultătorilor. De altfel, prin tot ce face şi prin tot ce spune, Isus însuşi e, s-a spus, o „parabolă în act”. Iar întrucât tema predilectă a discursului Său este Împărăţia lui Dumnezeu, aşadar un domeniu care „nu e din lumea aceasta”, mesajul hristic nu putea fi, cel puţin într-o primă etapă a propovăduirii Sale, decât aluziv, încifrat, indirect.

Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste