Etichetă: închinare neîncetată

„Tot ce merită Dumnezeu” de N.T. Wright


Cum poți face față sfârșitului unei lumi și începutului alteia? Cum poți pune un cutremur într-o eprubetă sau marea într-o sticlă? Cum poți să trăiești cu gândul înfricoșător că uraganul s-a înomenit, că focul a devenit carne, că viața însăși a prins viață și a intrat în lumea noastră? Creștinismul fie înseamnă toate acestea, fie nu înseamnă nimic.

Așa își începe profesorul și fostul episcop N.T. Wright cartea Tot ce merită Dumnezeu. Adevărata închinare și chemare a Bisericii.

Continuă lectura „„Tot ce merită Dumnezeu” de N.T. Wright”

Un strop de viață #916


De la creație și până la cruce, de la întrupare și până la înviere și înălțare, nu e nevoie să inventăm ceva nou. Închinarea este doar o contemplare a ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit despre Sine și despre implicarea Lui în viața noastră. Nu suntem niciodată nevoiți să inventăm vreo întâmplare nouă, trebuie doar să spunem din nou vechea și prețioasa poveste despre felul în care Dumnezeu Se implică în viața noastră. Ne amintim și reacționăm. Povestim detaliat și răspundem. Acesta este ritmul închinării: inspirăm minunile lui Dumnezeu și expirăm apoi adorare și laudă.

Matt Redman, Zece mii de motive

Un strop de viață#574


Acesta este creștinismul: să găsești unitate în toate activitățile vieții, în închinare, în plăcere și în planul lui Dumnezeu. Așa poți să câștigi sau să pierzi, să te bucuri sau să plângi, să fii bogat sau sărac, bolnav sau sănătos și în toate să fii mulțumit. Astfel poți să găsești consecvență slujindu-L pe Dumnezeu ca bancher, ca brutar sau ca fabricant de sfeșnice, jucând golf sau predicând mesajul lui Cristos în Mongolia. Numai Cristos unește toate lucrurile și le dă sens, după cum spune și apostolul Pavel: „Deci fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva: să faceți totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Cor. 10:31)

Joe Boot, „De ce continui să cred”

Un strop de viaţă #415


Am reuşit să dau o definiţie a închinării care cred că este valabilă în cazul fiecărei condiţii umane posibile: Închinarea este revărsarea continuă a tot ce sunt eu, tot ce fac eu şi a tot ce voi deveni eu în lumina unui dumnezeu pe care l-am ales sau care mă alege.
În primul rând, definiţia implică întreaga rasă umană. Nu este vorba doar despre creştini, ci despre toţi oamenii, de pretutindeni, care sunt preocupaţi să se închine, să se supună lucrurilor care îi stăpânesc şi să mărturisească de ce trăiesc aşa cum trăiesc. Acesta este motivul pentru care nu am scris cuvântul «dumnezeu» cu majusculă.
Pe de altă parte, definiţia accentuează realitatea şi importanţa fundamentală a continuităţii. Adică, închinarea nu se opreşte şi o ia de la capăt, în ciuda intenţiilor noastre de a dovedi contrariul. De vreme ce punem accentul pe timp, locuri, metode specifice, înţelegem greşit semnificaţia biblică a închinării. Închinarea poate fi un fel de flux şi reflux, poate avea înfăţişări variate, poate fi conştientă sau inconştientă, intensă şi extatică sau tăcută şi comună, dar este continuă. Când păcătuim, închinarea nu încetează. Ea şi schimbă direcţia şi redeveni ce a fost la început, chiar dacă doar pentru un moment. Pocăinţa – întoarcerea de la şi înspre – este singura soluţie.

Harold M. Best, Închinarea neîncetată

Un strop de viaţă #45


Toate ceremoniile din lume, tot respectul formal, nu constituie închinare. Închinarea corect înţeleasă şi corect îndeplinită este coextensivă cu viaţa… Ea influenţează toate aspectele vieţii noastre, tot ce facem şi tot ce spunem sau gândim. În miezul său, închinarea este slujirea lui Dumnezeu. Închinarea aduce la un punct de confluenţă toate întrebările şi răspunsurile pe care le avem sau nu. În ceea ce priveşte răspunsurile pe care nu le avem, relaţia cu Cel care le are ne scoate la liman. Este supunerea vieţii noastre, a inimii şi ţelului nostru faţă de voinţa suverană şi Persoana lui Dumnezeu care ne-a creat şi care ne iubeşte. Închinarea este o relaţie din care izvorăşte inspiraţia şi o relaţie prin care ne sunt satisfăcute toate nevoile. Este cunoaşterea, chiar şi parţială, a Celui ce ne cunoaşte pe deplin.

Ravi Zacharias, De ce Isus? Să redescoperim adevărul în epoca spiritualităţii consumeriste de masă