Alte 6 recomandări de Advent și Crăciun

Uitându-mă prin arhiva sezoanelor trecute am descoperit că nu am prezentat până acum într-un articol episodul de Advent de acum doi ani în care am ales amândouă câte 5 cărți pe care să vi le recomandăm pentru această perioadă festivă din an.

Cărțile alese se împart în două mari categorii: cărți despre Nașterea Domnului, fie că sunt cu meditații despre Nașterea Domnului sau pe teme biblice ȘI cărți în care acțiunea se petrece de Crăciun, într-o epocă sau alta, cu referire sau nu la semnificația religioasă, dar cu un îndemn la aplicarea valorilor creștine. Am inclus, așadar, devoționale, poezii, scrisori, povestiri, romane, cărți ilustrate pentru copii și chiar o mică enciclopedie.

Acesta este unul dintre episoadele noastre preferate care credem că merită mai degrabă ascultat în întregime, dar am ales câteva dintre recomandări (3 de fiecare) să rămână și în scris.

Recomandările Irinei Enache

Scrisori de la Moș Crăciun de J.R.R. Tolkien

Pe lângă Cronicile din Narnia de C.S. Lewis, pe care le asociez cu iarna datorită volumului Leul Vrăjitoarea și dulapul, evident, pentru că acolo Narnia se află în plină iarnă, când este descoperită de frații Pevensie, o altă serie de cărți este Stăpânul Inelelor de J.R.R. Tolkien, pentru că sunt acolo câteva evenimente importante care se întâmplă în preajma datei de 25 decembrie, conform calendarului inclus în carte. E adevărat, însă, că sunt și alte perioade ale anului chiar și mai potrivite pentru a citi Stăpânul Inelelor, spre exemplu toamna, asociată cu imaginile căsuțelor de hobbiți și petrecerile lor cu mâncare din abundență, sau primăvara, când, de Bunavestire, este distrus inelul din poveste.

Există, însă, o carte a lui J.R.R. Tolkien care este special creată pentru Crăciun și perioada de Advent, și anume Scrisori de la Moș Crăciun. Cine dorește să se familiarizeze cu operele lui Tolkien, află foarte rapid atât că acesta a fost foarte dedicat familiei sale, dar și că poveștile create de el s-au împletit cu viețile copiilor săi încă de când aceștia erau micuți.

De altfel, cel care a continuat opera sa și cel datorită căruia avem cele mai multe cărți este fiul său, Christopher Tolkien. Pe când Christopher și frații săi, Michael și John, erau mici, tatăl lor a avut ideea de a le scrie anual câte o scrisoare din partea lui Moș Crăciun și a prietenilor săi. Prima dintre epistole a fost scrisă în 1920, când cel mai mare dintre copii, John, avea trei ani. Timp de douăzeci de ani, scrisorile au fost trimise cu credincioșie.

La început, scrisorile erau scurte și nu cuprindeau decât câteva saluturi și lista de cadouri primite de fiecare. Dar nu după mult timp, acestea s-au transformat în adevărate povești care se continuau de la un an la altul și făceau referire la scrisorile precedente.

Uneori, scrisorile veneau chiar mai devreme, începeau corespondența prin noiembrie, pentru ca cei mici să afle ce s-a mai întâmplat cu personajele îndrăgite. Moș Crăciun le descria casa lui, le povestea ce pățanii a mai avut la Polul Nord sau chiar evenimente mai dramatice din războiul lui cu goblinii.

Tolkien a înfrumusețat aceste scrisori cu ilustrații desenate chiar de el, cu un scris special sau chiar mai multe tipuri de scriere, dacă interveneau personaje diferite (spre exemplu Ursul Polar care scria mai dezordonat și stâlcit, dar se semna cu lăbuța), deci această corespondență implica multă muncă și dedicare din partea lui. Iar ediția în limba română din fericire conține și aceste ilustrații și poze cu scrisorile așa cum arătau în original, cu scrisul de mână sau runele elfice. Iar scrisorile i-au înveselit pe copii și le-au distras atenția spre alte lumi și în momente mai puțin fericite. Iată cum începea o scrisoare din anul 1940:

Draga mea Priscilla,

Îți scriu pe scurt să-ți urez Crăciun Fericit. Transmite-i lui Christopher dragostea mea. Ăsta e un an greu. Războiul îngrozitor ne împuținează pachetele și atâția copii sunt acum departe de țările lor. Ursul-Polar a fost foarte ocupat cu rectificările de pe listele cu adrese. Mă bucur că tu ești încă acasă la tine!

Iar scrisoarea din următorul an păstrează același ton și e scrisă din „Casa de pe Stâncă, aproape de Polul Nord – ce a mai rămas din el”:

Draga mea Priscilla,

Mă bucur așa de tare că nu ai uitat să-mi scrii anul acesta! Sunt din ce în ce mai puțini copii care țin legătura cu mine: cred că e din cauza războiului acestuia oribil și sper că, atunci când se va termina, lucrurile vor fi la fel ca înainte și voi fi din nou ocupat. Dar acum sunt atât de mulți oameni care și-au pierdut casele, sau și le-au părăsit; jumătate din lume pare întoarsă cu susul în jos. Chiar și noi am avut necazuri. (și aici povestește despre alte bătălii cu goblinii)

Iar ultima scrisoare a fost scrisă în 1943:

Draga mea Priscilla,

Crăciun fericit! Cred că îți vei agăța ciorăpelul încă o dată: cel puțin așa sper, pentru că mai am câteva lucruri pentru tine. După aceea, va trebui să-mi iau la revedere, mai mult sau mai puțin: vreau să zic, nu te voi uita. Întotdeauna păstrăm adresele și scrisorile prietenilor noștri; și sperăm ca, mai târziu, să reluăm legătura, când aceștia vor fi crescut și vor avea casele pline de copii.

Mesagerii mei îmi spun că oamenii consideră că anul acesta este unul „posomorât”: cred că asta înseamnă nefericit. Și așa și este: în multe locuri în care îmi plăcea să merg e multă nefericire. Dar mă bucur că tu nu ești nefericită. Nici să nu fii! Eu sunt încă viu și mă voi întoarce curând.

Seria de scrisori s-a încheiat atunci când și cea mai mică dintre copii, Priscilla, a crescut, însă iată că ne putem bucura și noi astăzi de ele și ne pot inspira să fim și noi creativi în această perioadă specială de așteptare și sărbătoare, și nu numai.

Povestiri de Crăciun de Alexandros Papadiamantis este un volum de povestiri mai atipice, pentru că, deși toate întâmplările se petrec în preajma sărbătorii Nașterii Domnului, ele surprind greutățile vieții oamenilor de rând din Grecia (deloc străine de ceea ce a trăit și poporul român în acele vremuri, desigur), într-o vreme în care iarna lua vieți din cauza gerului și a bolilor, în care abundența sau sărăcia depindeau exclusiv de vreme și de recolte, iar bucuria nu era reflectată în vitrine luminate artificial, ci în lumânările discrete din biserică.

Alexandros Papadiamantis a fost interesat de viața omului simplu, dar care mai are încă predispoziția de a crede și de a percepe sacralitatea universului și care încă încearcă să-și ordoneze viața după calendarul cosmic și bisericesc.

Elementul religios nu se impune ostentativ, însă sacralitatea emană din fiecare povestire, nu abstract, ci concret, prin relațiile dintre personajele fiecărei istorisiri. Este o carte a cărei austeritate este în profund contrast cu ceea ce vedem noi acum în Bucureștiul secolului XXI.

Cea mai impresionantă poveste din acest volum mi s-a părut aceea în care se aude într-un sat că niște membri ai comunității plecați cu treburi undeva prin munte au fost surprinși de zăpadă. Era o iarnă grea, și sătenii adunați în jurul focului au început să dezbată dacă ar trebui să îi ajute în vreun fel. Zona în care plecaseră aceștia era în apropiere de o veche cetate de apărare împotriva piraților și barbarilor, dar și în apropierea unei biserici în care nu se mai slujise de ceva vreme – ba chiar le părea acum rău că nu fuseseră acolo de Crăciun cu un an în urmă, când iarna fusese mai ușoară.

Mânați de grijă și dragoste față de cei rămași în munți, dar și dorind să țină slujba de Crăciun la acea biserică, sătenii înfruntă orice primejdie și frig, și pleacă spre acel loc – asta presupunând atât un drum pe mare în jurul peninsulei, cât și urcuș pe munte. Efortul le este răsplătit de bucuria fără măsură a celor salvați, dar și de poate cel mai memorabil Ajun al Nașterii Domnului pe care l-au trăit vreodată, iar intrarea în biserică este zugrăvită foarte frumos în cuvintele autorului:

Lăcașul Nașterii Domnului era vechea catedrală mitropolitană a fortului. Bisericuța, zidită în urmă cu vreo sută de ani, arăta încă bine în exterior și nu era foarte deteriorată. Părintele Frangulis și cortegiul său au intrat în cele din urmă în lăcașul lui Hristos, și inima lor a simțit o nespusă dulceață și căldură. Preotul a șoptit cu emoție adâncă „Intra-voi în casa Ta” și mătușa Malamo, după ce s-a schimbat de fusta ei udă și a îmbrăcat o altă fustă uscată și pieptarul cel bun din blană, pe care din fericire le avusese bine păstrate în legăturica sa, în cala vasului, a încropit un măturoi din grămezi de crengi căzute la pământ și a început să măture biserica, în timp ce femeile celelalte aprindeau cu grijă candelele și multe lumânări în cele două candelabre cu picior, apoi au pregătit un foc mare din lemne uscate și crengi în curtea bisericii, unde se forma un mic perete rămas în picioare, și au umplut cu cărbuni vechiul mangal care se mai păstra în Sfântul Altar și l-au așezat în mijlocul bisericii, aruncând tămâie din belșug peste cărbuni. Deodată s-a luminat întreg lăcașul și Atotputernicul cu chipul străluminat și mândru a străfulgerat cu raze de lumină sus în cupolă, și catapeteasma aurită și lucrată cu mii de dăltuiri a strălucit, cu icoana cea mare a Nașterii, unde trăsăturile Pruncului Dumnezeiesc și ale Celei Neîntinate care abia născuse răspândesc în chip dumnezeiesc raze de lumină, unde chipurile îngerilor, ale magilor și păstorilor se înfățișează de parcă ar fi vii, și în care, ca și cum pictura ar avea putere să grăiască, oricine își imaginează pentru o clipă că aude „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”

Waiting on the Word. A Poem a Day for Advent, Christmas and Epiphany de Malcolm Guite

În acest volum. Malcolm Guite, poet, compozitor și preot anglican, a adunat poeme scrise de autori clasici sau contemporani precum Edmund Spenser, John Donne, Christina Rosetti, William Blake, Samuel Taylor Coleridge sau Scott Cairns, pe lângă care a inclus și câteva sonete proprii.

Fiecare poem sau sonet este apoi comentat într-un mod în care să-l lege de evenimentele din această perioadă intensă a calendarului bisericesc. Chiar dacă unele poeme nu m-ar fi atras atât de mult (poate doar 2-3 maxim nu m-au impresionat în mod special), tot mi-a plăcut comentariul lui Malcolm Guite, care scoate în evidență ce e cel mai valoros cu privire la fiecare dintre ele, făcând referire, uneori, și la alte poezii minunate și extinzându-mi, astfel, cunoștințele, în special despre poeții britanici clasici.

De fapt, el chiar argumentează că poezia ne poate ajuta să pătrundem adâncimile și tensiunea paradoxurilor Adventului: trecut și viitor, lumină și întuneric, umilință și măreție, așteptare și alinare, goliciune și împlinire, străvechi și totuși mereu nou. Perioada de Advent pare în mod straniu împlinitoare și îmbelșugată, privind în același timp în urmă, la oamenii care au așteptat în întunecime venirea lui Mesia, și în viitor la o lumină și mai deplină care va alunga bezna noastră.

De aceea, poezia este modul cel mai potrivit de a reda aceste paradoxuri.

O altă calitate a poeziei este că ea poate restaura acea liniște interioară, acea pace și acea disponibilitate de a aștepta în întuneric, când împlinirea nu vine încă – un act subversiv în mijlocul unei culturi care aproape că ne obligă la consumerism și la o veselie forțată, zgomotoasă și ieftină.

Și, nu în ultimul rând, poezia are calitatea de a ne trezi imaginația, capacitatea de a pătrunde misterele teologice ale Întrupării, mântuirii, rolul intim al Mariei în Întrupare, plin de bucurie îngemănată cu suferință, așteptarea Logosului, înțelesul din spatele tuturor înțelesurilor. Nu prin discurs academic sau teologie formală, ci prin acea capacitate care ne ajută să pătrundem misterele credinței atunci când rațiunea pură nu ne mai ajută.

Recomandările Irinei Trancă

Crăciun cu Anne și alte povestiri despre iertare, împăcare și iubire de L.M. Montgomery include 16 povestiri ce au ca temă Crăciunul sau Anul Nou. Două dintre ele sunt capitole extrase din cărțile cu Anne, una chiar din primul volum, Anne de la Green Gables și una din Anne în Casa Plopilor Bătuți de Vânturi, dar restul sunt complet noi.

În aceste povestiri în mare parte se repetă câteva teme/subiecte: familie săracă care nu se așteaptă la niciun Crăciun primește într-un fel sau altul cadouri/mâncare; rude certate se împacă de Crăciun datorită unor încurcături; oameni care aleg să renunțe la propriile cadouri/propriul confort/propria mâncare pentru a le oferi altora de Crăciun. Per ansamblu este o lectură tihnită, care-ți merge la inimă, pentru că te îndeamnă la un ritm domol, într-un spațiu mai degrabă domestic. Și dacă domestic vi se pare că sună banal, sunteți în asentimentul lui Anne, care, după ce a primit rochia mult visată cu mâneci bufante de la Matthew declară în dimineața de Crăciun:

Micul dejun pare ceva atât de banal într-un asemenea moment. Prefer să mă bucur privindu-mi rochia. Sunt atât de încântată că mânecile bufante încă se mai poartă. Mi se părea că nu aș fi putut suporta dacă ar fi trecut moda înainte să am și eu o rochie cu astfel de mâneci. Simt că ar trebui, într-adevăr, să fiu o fată mai cuminte. În astfel de momente îmi pare rău că nu sunt un copil model și îmi propun mereu să ajung așa în viitor. Doar că e destul de greu să-ți duci la capăt promisiunile atunci când apar ispite cărora nu te poți împotrivi. Cu toate astea mă voi strădui mai mult după cadoul acesta.

Marele atlas al Crăciunului – cele mai vesele, mai savuroase și mai neobișnuite tradiții din toată lumea de Alex Palmer (Editura Niculescu) prezintă ce semnificație au unele dintre obiceiurile legate de Advent și de Crăciun și este organizat în trei secțiuni:

Sărbătoarea Crăciunului în toată lumea: slujbe, ceremonii și ritualuri; tradiții muzicale și personaje bizare; ciudățenii de-ale locurilor și obiceiuri stranii;
Personaje de Crăciun: sfinți și aducători de cadouri; monștri și scandalagii;
Petreceri și mese bogate: decorațiuni de sărbătoare, concursuri aprige și activități recreative; preparate savuroase de Crăciun; dulciuri festive

În episod am împărtășit două informații interesante, una dintre ele cu dedicație pentru Irina, cealaltă pentru că este una dintre preferatele mele despre care am citit în acest volum. O să încep cu dedicația pentru Irina, inclusă în secțiunea Dulciuri festive.

În Armenia, anoush abour („supă dulce”) este o budincă făcută din grâu fiert și ingrediente dulci precum scorțișoară, fructe și nuci, iar aceasta nu lipsește de la nicio masă de Crăciun. Datorită unei legende bazate pe personajul biblic Noe, budinca aceasta a primit distincția de „cel mai vechi desert din lume”.

Povestea spune că Noe a rămas fără hrană după patruzeci de zile și patruzeci de nopți de inundații, iar toate animalele și membrii familiei de pe arcă aveau nevoie să mănânce ceva. El și-a rugat familia să adune toate resturile pe care le aveau, iar aceștia s-au întors cu (da, ați ghicit!) grâu, fructe și nuci. Noe a început să gătească anoush abour și, înainte de a termina, Dumnezeu a oprit ploaia și l-a îndrumat pe Noe spre Muntele Ararat, acesta ajungând în sfârșit pe uscat. Budinca a fost ultimul lucru pe care ei l-au mâncat pe arcă. Armenii obișnuiesc să spună această poveste ca să-și aducă aminte să-I fie recunoscători lui Dumnezeu pentru toată bunătatea Sa.

A doua informație interesantă provine dintr-unul dintre cele mai vestice și izolate locuri ale Europei – Islanda.

În Islanda, în Ajunul Crăciunului, membrii familiei și prietenii fac schimb de cărți între ei. Unii obișnuiesc să cumpere unele nou-nouțe pentru fiecare persoană de pe lista lor. În alte familii se întind teancuri de cărți și fiecare membru este liber să-și aleagă exact ceea ce-i face cu ochiul. Oricum ar fi, tradiția a ajuns atât de populară, încât i s-a dat denumirea de Jólabókaflóðið – potopul de cărți de Crăciun – haha, vedeți legătura cu Noe, de mai devreme?

În primele zile ale lunii noiembrie fiecare locuință din țară primește Catalogul Asociației Editorilor din Islanda, ce cuprinde toate noile apariții editoriale ce pot fi comandate de timp pentru a fi primite până la Crăciun.

Ținând cont că țara are mai puțin de 350.000 de locuitori, totuși în Islanda se tipăresc cele mai multe cărți pe cap de locuitor decât în oricare altă țară din lume, iar unul din zece islandezi a publicat el însuși o lucrare al cărei autor este.

Pentru islandezi, timpul petrecut cu familia în perioada sărbătorilor de iarnă și cel citind o carte nouă au la fel de multă valoare. Iar eu le-am urmat exemplul și am organizat într-un an un soi de Jólabókaflóðið, chiar dacă nu fix în Ajun.

Sora de zăpadă de Maja Lunde, cu ilustrații SUPERBE de Lisa Aisato (Editura Arthur) este o carte pentru copii carespune povestea unei familii în care o soră mai mare a murit chiar în vara anului în care este plasată acțiunea, iar la vreo două săptămâni înainte de Crăciun sunt încă cu toții foarte afectați, mai ales părinții. Kristian, băiatul mijlociu, o întâlnește la bazinul de înot pe Hedvig, o fetiță cu gura până la urechi, vorbăreață și plină de veselie, care îi redă speranța că poate totuși vor putea avea parte de Crăciun anul acesta.

De la prima fărâmă de speranță și până la împlinirea ei este însă o cale mai lungă și mai dureroasă decât mă așteptam, după ce în prima parte a cărții eram extaziată de ilustrațiile minunate și de atmosfera festivă de-acasă de la Hedvig, pentru ca apoi lucrurile să ia o întorsătură cu totul neașteptată și mult mai gravă și întunecată. Se termină cu bine, nu vă speriați, dar pregătiți-vă pentru multe surprize! Pentru mine este cartea perfectă de Advent, în care se întrepătrund întunericul și lumina, bucuria și tristețea, speranța și durerea, partea luminoasă câștigând în final.

Ascultați episodul integral pentru a descoperi mai multe recomandări și amintiri de Crăciun aici: