Astăzi vă invit să medităm asupra unei teme importante din literatura creștină tratată însă într-un mod inedit. Richard J. Foster și-a propus să aprofundeze tema smereniei timp de un an, urmărind manifestările ei în Scriptură, dar și în alte scrieri creștine, precum și în istoria tribului amerindian Lakota, autorul având strămoși din acest trib.
Din acest motiv, volumul rezultat în urma compilării însemnărilor sale din timpul acelui an, Smerenia în viața credinciosului, este organizat în patru părți după calendarul Lakota, bazat pe fazele lunii. Acesta începe cu Lunile reci și întunecate (Iarna), urmate de Lunile renașterii și creșterii (Primăvara), Lunile calde (Vara) și Lunile schimbării (Toamna).
Așadar, nu vă așteptați la un tratat coerent și doct despre smerenie, ci la un mozaic de însemnări din diverse scrieri sau pasaje biblice și revelații personale ale autorului, împletite cu episoade din istoria poporului Lakota, în mare parte tragice, dar de multe ori relevante pentru tema volumului.
Autorul remarcă însă de la început că Domnul Isus Hristos este exemplul și standardul suprem în ce privește smerenia.
Meditând la viața lui Isus, vedem smerenia întrupată. Iar această smerenie implică Tărie. Curaj. Competență. Nu manifestă dominare. Nu are aroganță centrată pe sine. Nu e vreun manipulator superficial.
Iată cum este definită smerenia în volumul Norul necunoașterii, o lucrare medievală pe tema contemplației: „Smerenia constă în a te vedea pe tine însuți așa cum ești cu adevărat. Simplu ca bună ziua.”
Mergând pe calea etimologică, cuvântul „umilință” provine de la cuvântul latin „humilitas” care înseamnă „împământenit” sau „din pământ”. Să ne gândim la cuvântul „humus” (pământ, sol). Așadar, prin smerenie suntem aduși cu picioarele pe pământ, remarcă Richard Foster. Nu ne considerăm mai presus de ceea ce suntem. Dar nici mai prejos. Fără mândrie sau trufie. Fără autocritici sau sentimente de nevrednicie. Doar o evaluare corectă a propriei persoane. Punctele forte și calitățile pe care le avem. Și da, punctele slabe și defectele noastre.
Cea mai bună cale de a crește în smerenie nu este aceea de a stărui cu gândul la slăbiciunile noastre, ci să ne amintim de bunătatea și iubirea lui Dumnezeu… Smerenia „desăvârșită” vine când experimentezi bunătatea lui Dumnezeu și belșugul Său de iubire.
Iar în acest proces nu uita că Dumnezeu este grabnic să ierte, dornic să vindece, bucuros să restaureze.
După cum spuneam mai sus, Richard Foster împletește în cartea sa meditațiile pe tema smereniei cu cele referitoare la istoria și viziunea despre lume a tribului Lakota. Iată care este lista de virtuți a poporului Lakota: smerenia, perseverența, respectul, onoarea, iubirea, jertfirea, adevărul, compasiunea, curajul, tăria, generozitatea, înțelepciunea.
Remarcați faptul că smerenia este prima dintre virtuți. Ideea că smerenia ar trebui plasată în panteonul virtuților este profund înrădăcinată în culturile ebraică și creștină. Însă în lumea greacă și elenistică „smerenia” (tapeinos în gr.) era departe de a fi ceva prețuit, chiar dorit. Smerenia era aproape universal folosită cu sensul peiorativ de „nesemnificativ”, „servil”, „modest”.
Autorii Noului Testament folosesc tapeinos de vreo treizeci și patru de roi, mereu având conotații pozitive.
Ioan Casian, de exemplu, numește smerenia „maica și învățătoarea tuturor virtuților”.
Cultura noastră contemporană plasează smerenia cam în aceeași lumină negativă ca lumea greacă și elenistică. Așadar, mărturia creștină despre enorma valoare a smereniei în calitate de virtute centrală este la fel de contraculturală în ziua de azi cum era și în primul secol, remarcă Richard Foster.
Nici măcar marele Aristotel nu include smerenia în lista sa de virtuți. De ce? Ei bine, răspunsul lui Augustin ne lămurește: „Smerenia provine din altă parte, de la Cel care, fiind Cel Atotputernic, a dorit să Se golească de Sine pentru noi.” Și iată cum acesta ne întoarce gândul din nou la exemplul suprem de smerenie, Domnul Isus Hristos Însuși și la kenoza Sa despre care scrie apostolul Pavel în Epistola către Filipeni. Marea Jertfă, moartea lui Isus pe cruce trebuie considerată ca actul de supremă smerenie din toată istoria, consideră Richard Foster.
El identifică în continuare Trei trăsături care-i caracterizează pe oamenii cu adevărat smeriți: libertatea, bucuria și o sfântă și zgomotoasă veselie.
La smerenie nu ajungem prin forțe proprii, ne atrage atenția Richard Foster. Dumnezeu este Cel care inițiază contactul cu noi, și nu faptele noastre sunt cele ce duc spre Dumnezeu. Nu putem noi produce inițiativa lui Dumnezeu. În fond și la urma urmei, smerenia este un dar de la Dumnezeu. Însă dacă ne aliniem voința după Dumnezeu, ne pregătim pentru harul smereniei.
Noi participăm la lucrarea plină de har a Domnului, acționând cu disciplinele potrivite spre creșterea smereniei. Dintre toate aceste eforturi, slujirea este disciplina supremă. Și solitudinea pare a fi importantă… dar și tăcerea.
Iar Isaac Sirul spunea că: Smerenia inimii se naște din două surse: conștiința deplină a propriilor păcate și contemplarea smereniei Domnului nostru.
Astfel, după cum spune Thomas à Kempis: Să nu crezi că ai sporit cu ceva pe calea credinței dacă nu știi să te smerești.
Creștem în smerenie în măsura în care creștem în obiceiul de a ne direcționa mintea spre Dumnezeu. Să-mi dezvolt „obiceiul” de „a-mi îndrepta mintea spre Dumnezeu” … e o practică la care pot lucra, observă Richard Foster.
François Fénelon merge un pas mai departe și declară că: Smerenia este fiica dragostei curate, iar smerenia nu este nimic altceva decât adevăr… Isus Cristos spunea că trebuie să fim blânzi și smeriți cu inima. Blândețea este fiica smereniei, așa cum mânia este fiica mândriei. Numai Isus Cristos poate dărui acea smerenie a inimii care vine de la El…. El, care nu-Și caută propriul interes, ci numai interesul lui Dumnezeu în timp și în veșnicie, este smerit. Cu cât mai pură ne este iubirea, cu atât mai desăvârșită este smerenia noastră.
Smerenia totală este singura formă de a descrie nașterea Mântuitorului lumii. Și totuși, cerul răspunde cu un cor exuberant de îngeri ce cântă: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte și pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui” (Luca 2:14). Mă înclin în fața smereniei și a maiestății întregii scene, scrie Richard Foster spre finalul cărții.
Ce am învățat în anul care a trecut despre smerenie? se întreabă acesta în încheiere.
Am învățat că smerenia a fost o virtute apreciată de-a lungul întregii istorii creștine.
Am învățat că realmente pot face progrese în smerenie cooperând cu harul lui Dumnezeu.
Am învățat că smerenia mă face mai uman, mai autentic disponibil față de ceilalți.
Am învățat că smerenia îmi permite să mă îngrijesc mai bine de nevoile semenilor mei.
Autorul ne propune și câteva întrebări de autoevaluare a smereniei în viața noastră: Sunt cu adevărat fericit când altcineva are o reușită?
Simt mai puțin nevoia de a vorbi despre propriile mele realizări?
Impulsul de a-i controla și dirija pe ceilalți se manifestă din ce în ce mai puțin în comportamentul meu?
Pot să mă bucur realmente de o conversație fără a simți nevoia sau dorința de a domina întreaga discuție?
Am început acest jurnal de studiu al smereniei întrucât, oriunde îmi roteam privirea vedeam narcisism, lăcomie și egoism dominând starea de spirit a culturii noastre. Acest lucru mi-a pricinuit multă tristețe. Părea că pretutindeni oamenii erau gata să se încaiere.
Prin urmare, te îndemn, drag prieten cititor…
Să ai suficient curaj încât să înveți smerenia.
Să fii suficient de puternic să înveți smerenia.
Să ai suficientă cutezanță încât să înveți smerenia.
Să ai suficientă compasiune pentru a învăța smerenia.
Iar eu sper să aveți suficientă curiozitate încât să cautați acest volum, Smerenia în viața credinciosului de Richard Foster și să-l citiți cu interes și disponibilitatea de a vi se lărgi orizontul spre lecturi la care poate nu ați fi ajuns altfel.
Ascultă episodul integral aici:
Vezi și:
„Disciplinele spirituale” de Richard Foster
Părinții Bisericii #19 – Ioan Casian
„Imitatio Christi“ de Thomas à Kempis
„Cu Isus pe calea rugăciunii – Introducere în viața spirituală” de Brant Pitre
CARTEA E O VIAȚĂ 