Deși luna iunie mi s-a părut lungă (parcă 1 iunie a fost de mult!), în mod paradoxal nu-mi dau seama când a trecut. Mă bucur însă că în ciuda unor așteptări destul de reținute în privința lecturii, am reușit totuși să parcurg 15 cărți, trei sferturi din ele fiind cărți pentru copii – de la volume ilustrate până la cărți pentru cititori începători. Li s-au adăugat însă și două romane, două cărți de non-ficțiune și o carte de parenting. Iată în continuare care au fost și cum mi s-au părut!
Primele cărți citite în luna iunie au fost niște noutăți de la Editura Scriptum (mulțumim!): o nouă carte din seria Comoara copilăriei de Max Lucado, Te-ai simțit vreodată singur?, o carte drăgălașă ilustrată de Eve Tharlet și cele trei volume din noua serie „Iată-mă, trimite-mă!”, C.S. Lewis – Scriitorul surprins de bucurie de Daniel DeWitt, Dietrich Bonhoeffer – Pastor, profesor, spion, martir de Molly Frye Wilmington și Lottie Moon – Misionara care a schimbat China de Amy Whitfield, toate ilustrate de Marcin Piwowarski.
Deși nu pot să zic că mi-au plăcut ilustrațiile în mod deosebit, cred că autorii au reușit să surprindă elementele-cheie ale vieții acestor oameni pe înțelesul copiilor. În plus, copiii sunt invitați să interacționeze cu cărțile prin intermediul unor animăluțe care le lansează de la început câte o provocare de a găsi un mesaj secret sau un anumit număr de detalii și mai oferă pe parcurs diverse lămuriri (îi avem pe Mei Mei, ursulețul panda, pe Shep, ciobănescul german și pe Gilbert, bufnița misterioasă).
Am citit apoi o cărticică din cele oferite de Sladjana Gurgu de la Editura Predania, Taina micuțului Nicolae, o povestioară despre un băiețel care descoperă puterea rugăciunii.
Am terminat apoi Cheia de aur de George MacDonald, un basm pe care îl începusem luna trecută, dar pe care nu apucasem să-l termin. Am sperat să-mi placă și să-l înțeleg mai mult, dar, din păcate, pentru mine intră cam în aceeași categorie cu Leaf by Niggle de J.R.R. Tolkien și Marea despărțire de C.S. Lewis, chiar dacă nu în aceeași măsură.
Poate că asta s-a datorat și faptului că l-am citit atât de fragmentat, lăsându-l deoparte o vreme, dar dincolo de asta, este destul de ciudățel. Un fel de călătorie inițiatică în Țara Zânelor, despre care a scris mult mai coerent Irina Enache aici.
După aceea, am făcut ordine în bibliotecă și am citit, înainte să o dăm mai departe altor copii, Povestea cu lupul de William McCleery, o poveste foarte amuzantă despre un tată și fiul său, care îi cere o poveste nouă înainte de culcare, o poveste cu un lup fioros care să dureze mult.
În paralel am început volumul masiv Ochii Monei de Thomas Schlesser, pe care l-am savurat de fapt toată luna, așa că voi reveni la el mai jos, și am citit și volumul autobiografic Viața mea cu Mozart de Éric-Emmanuel Schmitt.
Pe aceasta din urmă o mai citisem acum câțiva ani în franceză și-mi plăcuse foarte mult. Acum m-am delectat cu muzica de Mozart în fundal și mi-a plăcut în mod deosebit următorul citat:
Să te vindeci cu frumusețe… Nici un psiholog, cred, nu s-ar fi gândit la un atare tratament.
Mozart îl inventase și mi l-a administrat.
Ieșeam din beznă către soare, asemenea unei ciocârlii care țâșnește spre cer.
Și deseori mă refugiez acolo.
Între timp am editat și traducerea unei cărți de parenting despre relația cu adolescenții, For Parents Only: Getting Inside the Head of Your Kid de Shaunti Feldhahn și Lisa A. Rice, care mi s-a părut până la urmă chiar bună.
După aceea, am terminat în sfârșit From Lost to Found – Giving Up What You Think You Want For What Will Set You Free de Nicole Zasowski, o carte pe care o găsisem la Antic Exlibris, dar pe care îmi amintesc că am văzut-o recomandată pe blogul lui Ann Voskamp.
Motivul pentru care mi-a luat aproape 2 luni să o termin a fost că pur și simplu m-a plictisit.
În timpul unei săptămâni petrecute la Sibiu am reușit să parcurg o singură carte, romanul Întoarcere în librăria Morisaki de Satoshi Yagisawa, continuarea romanului Viața mea în librăria Morisaki.
Spre surprinderea mea, mi-a plăcut chiar mai mult decât primul volum, și m-am amuzat trimițându-i soțului meu citate din ea, cum ar fi:
Mi se pare un lux să-ți aștepți iubitul sau iubita citind o carte în cafeneaua favorită.
Scrie-ți propria poveste, în care să-l alegi pe bărbatul care te alege și care nu te-ar înlocui cu nimeni, niciodată.
– Domnișoară Aihara, a început calm, eu nu mă pricep la vorbe, dar pot să stau lângă tine așa oricât, citind dintr-o carte. Cheamă-mă oricând simți că ai nevoie de cineva. Am să vin negreșit. Ba nu, am să zbor la tine.
Poate că Takano știa de mai demult și mai bine decât mine cum să o „citească” pe Tomo, pe oameni, în general. În timp ce eu mă frământam cum să mă apropii de ea, el a făcut-o să se simtă în siguranță. Când cineva se închide dincolo de o ușă, nu are sens s-o deschizi cu forța. Trebuie s-o determini pe acea persoană s-o redeschidă singură, din proprie voință.
După ce am revenit acasă am terminat Ochii Monei de Thomas Schlesser, o carte deosebită, pe drept comparată cu Lumea Sofiei de Jostein Gaarder, doar că în domeniul artei.
Mona (10 ani) și bunicul ei petrec 52 de săptămâni în trei muzee pariziene, în niște sesiuni mai neobișnuite de terapie, prin care bunicul încearcă să-i umple nepoatei memoria vizuală cu marile capodopere ale artei plastice, după ce aceasta din urmă avusese un episod ciudat de orbire temporară. Cartea cuprinde toate cele 52 de obiecte de artă în reproduceri color și mi-a plăcut să citesc mai întâi descrierile foarte detaliate și vii, încercând să mi le închipui înainte de a le vedea.
În clipa aceea, Mona a văzut un castan enorm, semănând cu un gigant.
– Pff, vezi, Dadé, galbenul frunzelor, în curând, odată cu venirea toamnei, o să devină protocaliu: și, dacă-l privesc îndelung, galbenul ăsta poate se va prelinge în mintea mea. Și poate că paradisul culorilor e chiar mintea mea! a strigat ea.
Zâmbea, însuflețită de noua ei descoperire, căreia îi simțea farmecul liric… Dar, dintr-odată, fața ei vioaie și prietenoasă s-a posomorât.
– Dacă o să orbesc, sper că paradisul culorilor va rămâne în capul meu…
În penultima zi a lunii m-am delectat cu trei cărți pentru copii un pic mai lungi decât cele de la începutul lunii.
Prima dintre ele a fost Ursul care voia să fie fericit din seria „Poveștile Bufniței” de Éric-Emmanuel Schmitt, care nu pot să zic că m-a dat pe spate, mi s-a părut destul de superficială și nu foarte convingătoare, dar drăguță în ansamblu.
A doua a fost Ema și Eric descoperă Europa (vol.1) – Experiențe surprinzătoare în Nord și Vest de Ioana Chicet-Macoveiciuc, cea mai recentă carte din seria cu aceste personaje, în care aflăm o mulțime de lucruri interesante despre obiective de vizitat din 9 țări din Europa de Nord și Centrală – Cehia, Finlanda, Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda, Belgia, Germania și Elveția.
Mi-a părut rău că nu am mai citit-o împreună cu Mihai (el a citit-o singur înaintea mea), pentru că am aflat eu însămi destule lucruri pe care nu le știam.
Ultima carte citită luna aceasta a fost fix ce-mi trebuia. Miorlau și Cuțulache – Cu bicicleta până la Lună de Timo Parvela, cu ilustrații de Virpi Talvitie este un volum cu mai multe povestioare scurte despre un pisoi – Mirolau și un cățel – Cuțulache, care locuiesc împreună într-o casă albastră și sunt cum nu se poate mai diferiți – precum câinele și pisica, am putea spune, nu?
Miorlau e un aiurit și jumătate și are mereu cele mai năstrușnice idei (să ajungă pe Lună cu bicicleta pe reflexia ei din iaz, să migreze spre sud iarna, să participe la un concurs de cântat, deși nu are voce, etc.).
Cuțulache e un adevărat gospodar, trebăluiește toată ziua prin casă și prin curte, îi plac ordinea și treaba bine făcută.
Iată un fragment relevant. Cu ocazia Crăciunului, cei doi stabiliseră că nu își vor face cadouri, ci doar vor lua masa împreună. Dar Miorlau se arată dezamăgit când află că, de fapt, Cuțulache chiar nu i-a luat niciun cadou și nici nu se așteaptă la vreunul din moment ce au stabilit să nu-și facă daruri.
Tu nici măcar nu te așteptai să primești cadou, dar ar trebui să mă cunoști mai bine. Faptul că ne-am înțeles să nu ne cumpărăm nimic înseamnă că nu era nevoie să-mi cumperi o cantitate excesivă de cadouri. Dar cu siguranță mi-ai luat ceva, nu-i așa? Ceva cât de mic? Probabil că l-ai ascuns și apoi ai uitat de el? Se întâmplă, e de înțeles, a spus Miorlau plin de speranță.
Acestea fiind zise, închei raportul pe luna iunie cu planuri mari pentru luna iulie – pregătiri pentru un nou sezon #ceov!
Voi ce mai citiți ca să uitați de caniculă?
CARTEA E O VIAȚĂ 