Acceptarea sentimentelor noastre înseamnă recunoașterea faptului că ele apar câteodată în moduri și locuri neașteptate. S-ar putea să le simțim când ne uităm la un film, când stăm în fața calculatorului, când pregătim masa, când cântăm un imn în biserică, când apare un factor declanșator care ne amintește de încercarea noastră. Uneori, sentimentele pot fi declanșate chiar de ceva care nu are nicio legătură cu încercarea. Pe măsură ce trecem prin diferite stadii ale emoțiilor, să încercăm să le identificăm și să ne permitem să le simțim cu adevărat, fără să ne lăsăm influențați de așteptări cu privire la ce „ar trebui” să simțim sau cum „ar trebui” să reacționăm. Adevărul este că fiecare răspunde în mod diferit în fața suferinței și a pierderii, nu există o „perioadă normală”, standard, în care cineva trebuie să se acomodeze la noua situație și în care sentimentele să scadă în intensitate. Sentimentele pot reveni în valuri, însă ne putem pune deoparte o perioadă în care să le simțim cu adevărat, pentru a le procesa.
Uneori, oamenii se simt vinovați dacă râd sau se bucură în anumite momente în timpul încercării, însă și acest lucru este normal: partea din noi care dorește să meargă mai departe s-ar putea să fie distrasă de momentele mai plăcute ale vieții, chiar dacă în următoarea clipă revenim la plâns și disperare. Oricare ar fi sentimentele care vă încearcă, lăsați-le să se manifeste. Dumnezeu ne-a înzestrat cu un mecanism sănătos prin care să le lăsăm să iasă la suprafață. Scriptura ne spune că Isus era „un om al durerii, obișnuit cu suferința”, care a plâns la moartea prietenului Său, Lazăr. Și pentru că a experimentat tot ce vom experimenta și noi vreodată, Isus ne poate fi un adevărat prieten în durerea și șocul nostru.
Renewing You: A Priest, a Psychologist, and a Plan, de Rev. Dr. Nicholas G. Louh & Dr. Roxanne K. Louh, Ancient Faith Publishing
CARTEA E O VIAȚĂ 