Ce speră creștinii? Să părăsească această lume rea și să meargă în „cer”? Ca „Împărăția lui Dumnezeu” să crească treptat aici pe pământ? Ce înțelegem prin „învierea trupului” și cum se potrivește percepția aceasta a noastră cu imaginea la modă a plutirii pe nori în timp ce cântăm la harpe? Și cum influențează toate aceste concepții modul în care trăim aici și acum?
Tom Wright sau N.T Wright, teolog britanic de seamă, răspunde la aceste întrebări într-o carte pătrunzătoare și vastă, Surprins de speranță. El subliniază confuzia cu privire la nădejdea viitoare, prezentă atât în biserică, cât și în lume, și argumentează că tot ceea ce credem despre viața de dincolo de moarte influențează în mod direct ceea ce credem despre viața de dinainte de moarte.
Pentru primii creștini, mântuirea finală se afla în legătură cu lumea nouă a lui Dumnezeu; și rostul a ceea ce făceau Isus și apostolii atunci când ei îi vindecau pe oameni sau când erau salvați de la naufragiu,sau orice altceva, era că acest lucru reprezenta o anticipare corectă a „mântuirii finale”, acea transformare vindecătoare a spațiului, a timpului și a materiei. Salvarea viitoare pe care Dumnezeu a planificat-o și a promis-o începea să fie reală în prezent. Noi suntem mântuiți nu numai ca suflete, ci ca ființe întregi.
Obiectivul meu în ce privește această carte, scrie Tom Wright, este să aduc crezul lor din nou la lumină și, sper, la viață, convins fiind că ei ne oferă nu numai speranța cea mai bună, ci speranța cea mai bine întemeiată pe care o avem, și mai mult, o speranță care se îmbină cu nădejdea care ar trebui să dea energie lucrării noastre pentru Împărăția lui Dumnezeu în lumea actuală.
Despre asta este vorba în învierea și înălțarea lui Isus, precum și în darul Duhului Sfânt. Ele nu sunt menite să ne ducă de pe pământul acesta, ci să ne pregătească pentru a fi agenți ai transformării acestui pământ, anticipând ziua în care, așa cum ni s-a promis, pământul va fi plin de cunoștința Domnului. Când Isus cel înviat apare înaintea ucenicilor Săi, la finalul Evangheliei după Matei, El declară că toată autoritatea I-a fost dată în cer și pe pământ. Când Ioan aude vocile tunătoare din cer, ele cântă: „Împărăția lumii a trecut în mâinile Domnului nostru și ale Cristosului Său. Și El va împărăți în vecii vecilor.” Ideea evangheliilor – a lui Matei, Marcu, Luca și Ioan, împreună cu Faptele Apostolilor – este că acest lucru a început deja.
A existat, de fapt, o oscilație între doi poli, pe care o poți vedea plimbându-te în jurul oricărei biserici vechi sau uitându-te la monumente. Unii își imaginează moartea ca pe un dușman odios, care își pândește prada. Această imagine este adesea pusă pe același plan cu proclamarea fermă a faptului că, deși este un dușman, moartea va fi învinsă în cele din urmă.
Celălalt pol al credinței este reprezentat de imnul Sfântului Francisc, „All Creatures of our God and King”, cu remarcabila-i invocație: „Și tu, moarte dragă și blândă, aștepți să ne liniștești ultima suflare.” Multe imnuri, rugăciuni și predici au încercat să atenueze lovitura, prezentând moartea ca prietenă care vine să ne ducă într-un loc mai bun. Astfel, gândirea creștină a oscilat între perceperea morții ca pe un dușman mârșav sau ca pe un prieten bine-venit.
Pentru unii oameni, aflarea stării de fapt a lucrurilor vine ca un șoc: sunt foarte puține informații în Biblie despre „raiul în care mergem atunci când murim” și la fel de puține despre un iad post-mortem. Picturile medievale care ilustrează iadul și raiul, inspirate de lucrarea clasică a lui Dante, au exercitat o influență enormă asupra imaginației creștine vestice. Mulți creștini cresc cu presupoziția că ori de câte ori se vorbește în Noul Testament despre „rai”, se face referire la locul în care cei mântuiți vor merge după moarte.
Pildele lui Isus despre „Împărăția lui Dumnezeu” din celelalte evanghelii sunt redate în Evanghelia după Matei prin expresia „Împărăția cerurilor”; și din moment ce mulți citesc mai întâi Evanghelia după Matei, atunci când dau peste pasajele în care Isus vorbește despre „intrarea în Împărăția cerurilor”, presupunerile lor sunt confirmate, așa că ei își închipuie că El vorbește despre „cum să mergi în rai după ce mori”.
Însă limbajul raiului din Noul Testament nu funcționează în acest fel. „Împărăția lui Dumnezeu” din predicile lui Isus nu se referă la un destin post-mortem, nici la evadarea noastră din această lume pentru a intra în alta, ci la domnia suverană a lui Dumnezeu, „precum în cer, așa și pe pământ”. Rădăcinile interpretării greșite merg foarte adânc, mai ales în fărâma de platonism care a infectat „brazde” întregi de gândire creștină, inducându-i în eroare pe oameni cu presupoziția că învățătura creștină propovăduiește devalorizarea lumii prezente și a trupurilor noastre, pe care le percepe ca fiind ticăloase și condamnabile.
Mai mult, acest eșec de a distinge între starea binecuvântată, dar temporară, în care intră poporul lui Dumnezeu la moarte și învierea finală după care întreaga creație încă tânjește și-a făcut loc în rugăciunile scurte de dinaintea predicării, în rugăciunile euharistice și în multe alte materiale liturgice și religioase. Pe măsură ce argumentul cărții Surprins de speranță de Tom Wright prinde contur, va deveni tot mai evident că nu putem trata această problemă ca pe una la care să ridicăm doar din umeri și să spunem: „Ei bine, există diferențe de opinie în ce privește acest subiect”. Ceea ce spunem despre moarte și înviere dă formă și culoare tuturor celorlalte aspecte ale religiei creștine. Dacă nu suntem atenți, noi vom oferi doar o „speranță” care nu mai este o surpriză, nu mai este în stare să schimbe vieți și comunități, nu mai este generată de învierea lui Isus însuși, și nu mai privește înainte, înspre promisiunea cerului nou și a pământului nou, declară acesta.
În capitolele cărții Surprins de speranță, Tom Wright ne ajută să analizăm care sunt credințele privind viața de dincolo de moarte și viitorul lumii, care sunt păstrate în vremea noastră și care erau și pe vremea lui Isus, apoi argumentele istorice pertinente indicând spre credința în învierea în trup a lui Isus, iar apoi ne îndreaptă atenția spre câteva mutații, modificări, apărute în concepția iudaică despre înviere, ca urmare a impactului Învierii lui Isus – credința nouă pe care primii creștini o exprimă cu toții.
În iudaismul celui de-al doilea Templu, învierea este importantă, dar nu atât de importantă. Există numeroase lucrări ample care nu menționează nici măcar o dată problema învierii, cu atât mai puțin răspunsul. Însă, în creștinismul primar, învierea s-a mutat de la periferie în centru. Nu îți poți imagina gândirea lui Pavel fără ea. Nu îți imaginezi gândirea lui Ioan fără ea. Dă la o parte istorisirile despre nașterea lui Isus și tot ceea ce vei pierde sunt două capitole din Matei și două capitole din Luca. Dă la o parte învierea, și vei pierde întregul Nou Testament, cât și majoritatea părinților Bisericii din cel de-al doilea secol.
Următoarea modificare are de-a face cu ceva mai organic în ceea ce privește însemnătatea exactă a învierii. În iudaism, rămâne destul de neclar ce fel de trup vor avea cei înviați. Însă, de la început, în cadrul creștinismului primar, s-a consolidat ideea, ca parte a credinței în înviere, că trupul nou, cu toate că va fi, fără doar și poate, un trup în sensul unui obiect fizic ce ocupă un loc în spațiu și timp, va fi un trup transformat, un trup al cărui material, creat din cel vechi, va avea proprietăți noi. S-a petrecut o intensificare dramatică a ceea ce impune învierea însăși.
Iată o mutație uluitoare dinăuntrul credinței iudaice: învierea, în timp ce este încă acceptată ca limbajul literal al unei existențe viitoare întrupate, și-a lepădat înțelesul său anterior puternic metaforic, despre reînnoirea etniei israeliene, și a dobândit unul nou, legat de reînnoirea ființelor omenești în general.
Iar altă mutație semnificativă din interiorul credinței iudaice despre înviere a fost asocierea sa cu mesianitatea. Nimeni din iudaism nu se așteptase ca Mesia să moară, și prin urmare, în mod firesc, nimeni nu și-L imaginase pe Mesia înviind din morți. Despre Mesia se credea că va purta bătălia victorioasă a lui Dumnezeu împotriva păgânilor răi, că va reconstrui sau curăța Templul și că va aduce judecata lui Dumnezeu asupra lumii. Niciun evreu, având o idee cât de mică despre felul în care funcționa limbajul mesianic în acea vreme, nu ar fi putut să-și imagineze, după răstignirea Lui, că Isus din Nazaret este într-adevăr Unsul Domnului. Însă, încă de foarte devreme, creștinii au afirmat că Isus a fost într-adevăr Mesia tocmai datorită învierii Sale din morți.
Deja la Pavel învierea, atât a lui Isus, cât și cea de pe urmă, în viitor, a poporului Său, reprezintă temelia poziției creștine de supunere înaintea unui rege diferit, a unui Domn diferit. Moartea reprezintă ultima armă a tiranului; iar esența învierii, în ciuda numeroaselor interpretări greșite, este că moartea a fost învinsă. Învierea nu este o descriere nouă a morții; este o înfrângere a ei, și, odată cu ea, înfrângerea acelora a căror putere depinde de ea, arată Tom Wright.
O înțelegere corectă a speranței viitoare (și surprinzătoare) care ne este oferită în Isus Cristos conduce în mod direct și, pentru mulți oameni, la fel de surprinzător, la o viziune a speranței prezente, care reprezintă baza întregii misiuni creștine. A spera la un viitor mai bun în această lume – pentru cei bolnavi, săraci, singuri și deprimați, sclavi, refugiați, înfometați și fără adăpost, pentru cei abuzați, paranoici, asupriți și disperați și, de fapt, pentru întreaga lume minunată și rănită – nu înseamnă altceva, ceva în plus, ceva atașat de „Evanghelie”, asemenea unui gând întârziat. Și a lucra pentru acea speranță intermediară, speranța surprinzătoare care vine din viitorul suprem al lui Dumnezeu în prezentul presant al lui Dumnezeu, nu reprezintă o distragere a atenției de la îndeplinirea sarcinii de „misiune și evanghelizare” din prezent, ci o parte centrală, esențială, vitală și însuflețitoare a ei, susține Tom Wright.
În momentul în care reintegrăm ceea ce nu ar fi trebuit niciodată separat – lucrarea publică a lui Isus de inaugurare a Împărăției, pe de o parte, și moartea și învierea Sa răscumpărătoare pe de altă parte – descoperim că evangheliile spun o poveste diferită. Nu este doar o poveste despre o lucrare socială minunată și emoționantă cu un final nefericit. Nici nu este doar o poveste despre o moarte ispășitoare cu o introducere vastă. Este ceva cu mult mai mare decât suma celor două perspective diminuate. Este povestea lansării Împărăției lui Dumnezeu pe pământ precum este în cer, generând o nouă stare de fapt în care puterea răului a fost înfrântă în mod decisiv, în care noua creație și-a intrat în drepturi în mod decisiv, iar urmașii lui Isus au fost trimiși și echipați pentru a pune în practică acea victorie și acea lume nouă inaugurată.
Așadar, misiunea bisericii trebuie să reflecte și să fie modelată de speranța viitoare, așa cum o prezintă Noul Testament. Eu cred că dacă înțelegem cele trei mari domenii – dreptatea, frumusețea și evanghelizarea – în termenii anticipării restabilirii întregii lumi de către Dumnezeu, vom descoperi că ele se completează reciproc, că de fapt, ele fac parte dintr-un întreg mai mare, care este mesajul speranței și al noii vieți care vine împreună cu Vestea bună a învierii lui Isus, susține N.T. Wright.
Mesajul Paștelui, așadar, nu este nici faptul că Dumnezeu a făcut odată o minune spectaculoasă, dar apoi a decis să nu mai facă altele, nici că există o viață binecuvântată după moarte, pe care s-o așteptăm cu nerăbdare. Mesajul Paștelui este că noua lume a lui Dumnezeu a fost dezvăluită în Isus Cristos și că tu ești invitat acum să-i aparții. Și tocmai pentru că învierea a fost și este în trup, chiar dacă un trup transformat, puterea Paștelui de a transforma și a vindeca lumea actuală trebuie pusă în practică atât la nivel macro, aplicând Evanghelia atât în cazul problemelor majore ale lumii – cât și în cel al detaliilor personale ale vieților noastre de zi cu zi.
Mai multe argumente din cartea lui N.T. Wright aflați ascultând episodul integral aici:
PS: Alte cărți de N.T. Wright: Tot ce merită Dumnezeu – adevărata închinare și chemare a Bisericii, Cum a devenit Dumnezeu Împărat: Povestea uitată a Evangheliilor, Creştin pur şi simplu – de ce are sens creştinismul și Iisus pur şi simplu – o nouă viziune despre cine a fost, ce a făcut şi de ce contează.
CARTEA E O VIAȚĂ 