V-ați gândit vreodată că poate noi toți am uitat despre ce anume este vorba de fapt în evanghelii?
De aceea, vă propunem astăzi să descoperim povestea uitată a Evangheliilor, din perspectiva lui Nicholas Thomas Wright, autorul cărții „Cum a devenit Dumnezeu Împărat”.
N.T Wright, născut în 1948, a studiat teologia la Oxford și a devenit preot anglican și profesor de Noul Testament la Montreal și Oxford, a slujit la Westminster Abbey și apoi a devenit Episcop de Durham, cel de-al patrulea scaun din Biserica Angliei. În 2010 s-a retras din pastorație și a redevenit profesor de Noul Testament și creștinism timpuriu la Universitatea St. Andrews din Scoția, dedicându-se în principal finalizării operei teologice demarate în 1989: o vastă investigație în șase volume monumentale despre originile creștinismului și problema lui Dumnezeu.
De mulți ani încoace îmi dau tot mai mult seama de o problemă fundamentală aflată în însăși inima credinței și practicii creștine așa cum le cunoaștem, scrie autorul în introducerea cărții „Cum a devenit Dumnezeu Împărat”. Problema poate fi rezumată ușor astfel: noi toți am uitat despre ce anume e de fapt vorba în cele patru evanghelii.Folosim evangheliile. Le citim cu glas tare în cultul divin. Adeseori predicăm plecând de la ele. Dar oare am încercat măcar să ascultăm ce spun ele, întregul mesaj, cu mult mai mare decât suma micilor părți cu care suntem atât de familiari la un anumit nivel? Nu cred!, scrie Wright. Asta e nedumerirea unei vieți. Și nu e vorba doar de faptul că am citit prost evangheliile cu toții, deși cred că în mare parte aces lucru e adevărat. E vorba, mai mult, despre faptul că nici nu le-am citit de fapt. Le-am ajustat cadrului unor idei și credințe pe care le-am dobândit din alte surse. În această carte însă vreau să le îngădui, pe cât pot, să vorbească pentru ele însele.
Crezurile sar de la naștere la patimi și înviere. Însă evangheliile spun o poveste absentă în crezuri. Matei, Marcu, Luca și Ioan par toate să creadă că e extrem de important să ne povestească multe lucruri despre ceea ce a făcut Isus în intervalul dintre timpul nașterii și timpul morții Lui. Ne vorbesc îndeosebi despre ceea ce am putea numi opera Sa de inaugurare a Împărăției: faptele și cuvintele care declarau că, într-un sens au altul, Împărăția lui Dumnezeu venea, atunci și acolo, pe pământ la fel ca în cer. Ne povestesc multe despre asta; marile crezuri însă nu o fac.
Această primă problemă se complică și mai mult odată cu tendințele savante din secolul XX. Majoritatea occidentalilor care merg la biserică tratează evangheliile ca pe gustările oferite la începutul seratelor. Ele însoțesc paharul de băutură oferit în deschidere. Numai după asta ne așezăm la masă pentru carnea roșie a teologiei pauline, consideră Wright. Uneori, evangheliile sunt tratate drept material ilustrativ aleatoriu pentru lucrul asupra căruia dorim în mod evident să ne concentrăm, și anume moartea mântuitoare și învierea Mântuitorului divin.
Dacă Dumnezeu a devenit Împărat al lumii prin Isus, atunci nimeni nu mai poate sta indiferent. Acesta e punctul asupra căruia insistă cele patru evanghelii, dar pe care crezurile par să-l ignore cu totul, și pe care în năzuința lor după „evanghelia” mântuirii personale, reformatorii și mișcările „evanghelice” ulterioare l-au ignorat în chip asemănător. Biserica a continuat să citească Matei, Marcu, Luca și Ioan, dar fără să aibă dinspre marile crezuri și tradițiile reformatoare vreo cheie cu privire la ce anume spun ele de fapt.
Reacția adecvată e aceea de a privi cu atenție spre a vedea ce flanc a fost lăsat nepăzit, ce element din învățătura din mijloc a fost lăsat afară, unde anume n-a fost menținut echilibrul canonic. Numai atunci ne-am putea propune reîncorporarea acestuia într-o afirmare proaspătă a credinței creștine deplin înflorite.
Atunci când Biserica lasă afară elemente din învățătura ei centrală, ea va supralicita în mod inevitabil alte elemente ale învățăturii ei centrale pentru a umple golul.
Iată câteva din răspunsurile inadecvate ale tradiției Bisericii, care nu corespund îndeaproape cu ceea ce ne spun de fapt cele patru evanghelii.
Primul răspuns inadecvat e acela că Isus a venit să-i învețe pe oameni cum să meargă în cer. Problema s-a ivit în principal din pricina faptului că, multe secole, creștinii din Bisericile occidentale cel puțin au presupus că rostul credinței creștine e acela de a ne „face să mergem în cer”.
O a doua abordare populară a materialului din „mijlocul” evangheliilor a cea de a-l înțelege în termenii unei învățături a lui Isus, mai ales cu privire la ceea ce astăzi numim „etică” sau comportamente. Evangheliile, în special Predica de pe Munte, fixează viziunea lui Isus despre cum anume ar trebui să arate o viață omenească cu adevărat bună. Este o viziune adevărată; însă Isus nu e pur și simplu „un exemplu de imitat”, ci cel care face ceva nou care va schimba felul în care sunt lucrurile. Acolo unde se duce El, ucenicii nu pot veni. Sarcina Sa e unică. Nu poate fi redusă la cea a marelui om care le arată adepților săi cum se face.
Un răspuns-standard des întâlnit este acea de a spune că evangheliile au fost scrise pentru a demonstra divinitatea lui Isus. Având în vedere că primele secole ale creștinismului au fost marcate de frământarea cu privire la natura divină sau umană a lui Isus, s-a presupus că faptul că Isus a fost pe deplin divin și pe deplin uman trebuie să fi fost ceea ce evangheliile încercau de fapt să spună despre El.
Toate aceste propuneri au fost avansate într-un mod foarte serios. Provocarea acum e să admitem că am înțeles prost cu toții evangheliile și să găsim moduri în care să îndreptăm asta.
Pentru o privire proaspătă asupra evangheliilor, N.T Wright ne propune o ilustrație. Să ne imaginăm că ne-am instalat un nou sistem de amplificare, cu patru boxe în fiecare colț al camerei. Fiecare dintre difuzoare trebuie pus în ordine și ajustat, altfel fie vom auzi prea multe viori și niciun violoncel, fie prea multe instrumente de suflat și deloc alămuri. Piesa pe care o ascultăm e desigur marea piesă a vieții lui Isus însuși.
Astfel, o primă boxă a acestei piese, care de multe ori a fost dată prea încet, este ideea că Evangheliile spun Povestea lui Israel. Ceea ce autorii evangheliilor sunt dornici să transmită – și anume că viața, moartea și învierea lui Isus sunt într-adevăr culminația povestirii lui Israel, chiar dacă nimeni nu se aștepta la așa ceva și multora nu le-a plăcut felul în care aceasta se prezentase – e un lucru care, asemenea lui Isus cel înviat, poate fi văzut doar de ochiul credinței. Povestea are un sens ca întreg, sau n-are nici unul.
Dacă această primă boxă a fost dată încet, o a doua boxă a fost amplificată până la distorsiune. O mare parte a creștinismului occidental care a reacționat la scepticismul iluminismului, a fost atât de mult preocupat să lase evangheliile să ne spună că povestea lui Isus e povestea unui Dumnezeu întrupat, încât nu mai suntem în stare să-i ascultăm cu atenție pe evangheliști care ne spun despre care Dumnezeu e vorba și ce anume face acum acest Dumnezeu.
Și cea de-a treia boxă, care susține că evangheliile prezintă inaugurarea poporului înnoit al lui Dumnezeu, a fost dată uneori prea tare. Aici evangheliile sunt citite pur și simplu ca niște oglinzi ale vieții Bisericii vechi, fără nicio legătură reală cu povestea lui Israel, cu povestea lui Isus ca Dumnezeu în persoană.
Această a treia boxă spune un mesaj foarte important pentru Biserica din zilele noastre și cea a viitorului. Cu cât mai mult spunem povestea lui Isus și ne rugăm pentru Duhul Său, cu atât mai mult descoperim ce anume trebuia să facă Biserica în timpul prezent.
Tocmai pentru că evangheliile sunt carta fondatoare a vieții Bisericii, ele trebuie să fie povestiri care vorbesc în primul rând despre Isus; altfel, Biserica ar fi înrădăcinată în ea însăși. Dacă viața și misiunea Bisericii n-ar fi înrădăcinată în înfăptuirea istorică a lui Isus, atunci toată viața creștinească ar fi sau o aroganță, sau o nebunie, sau amândouă acest lucruri.
A patra boxă prin care se aude povestea evangheliilor a fost dată foarte încet sau poate chiar n-a fost nici măcar pornită. Cel de-al patrulea element căruia autorul îi acordă atenția cuvenită, împreună cu toate celelalte, e povestea lui Isus spusă ca povestea Împărăției lui Dumnezeu ciocnindu-se cu împărăția Cezarului.
Puterile lumii se ridică împotriva lui Dumnezeu Creatorul, a Dumnezeului lui Israel, dar Dumnezeu nu se va lăsa batjocorit pentru totdeauna. Împărățiile acestei lumi trebuie să devină împărăția Dumnezeului nostru și El va domni pentru totdeauna.
Cartea nu se încheie aici, ci continuă cu o sinteză a mesajului evangheliilor și o refacere a sensurilor acestora pentru noi, cei de azi. Vă recomand să citiți și să analizați cartea „Cum a devenit Dumnezeu Împărat. Povestea uitată a Evangheliilor” de N.T. Wright. Veți descoperi un autor riguros și bine documentat și o carte foarte bine structurată și cu argumente solide.
Vă lăsăm cu o ultimă idee din acesată carte, care să vă inspire să citiți evangheliile într-un alt mod de acum încolo.
Să nu banalizăm evangheliile, reducându-le la scara noastră. Să nu le îngăduim să vorbească doar despre puținele preocupări care se întâmplă să ne ocupe deja mințile, ci să le lăsăm libere să-și genereze întregul univers de semnificații în toate direcțiile, o lume nouă în care să descoperim nu doar o viață nouă, ci și o chemare nouă.
Puteți asculta episodul în întregime aici:
CARTEA E O VIAȚĂ 