Eu, Domnul, cercetez inima şi cerc rărunchii, ca să răsplătesc fiecăruia după purtarea lui, după rodul faptelor lui. (Ieremia 17:10)
Ne putem da seama cu ușurință că, în lumea noastră, avem o dorință puternică de a încerca să realizăm ceva, indiferent că este vorba de a face ceva semnificativ pentru altcineva, sau pentru societate, sau să construim o casă, sau să scriem o carte, sau să câștigăm un premiu. Când începem să fim prea impresionați de rezultatele noastre, ajungem la concluzia greșită că viața este o imensă tabelă unde ne ținem scorul și adunăm puncte pentru a ne măsura valoarea. Înainte să ne dăm seama, ne-am vândut sufletul altora care ne țin scorul. Nu doar că suntem din lume, ci suntem și ai lumii. Devenim ceea ce face lumea din noi. Suntem inteligenți pentru că cineva ne dă note mari. Suntem de folos pentru că cineva ne spune „mulțumesc”. Suntem plăcuți pentru că cineva ne place. Suntem importanți pentru că cineva ne consideră indispensabili. Pe scurt, suntem valoroși pentru că avem succes.
A trăi o viață creștină înseamnă a trăi în lume, dar a nu fi ai lumii. Doar în această solitudine putem deveni liberi. O viață fără un loc al liniștii și al solitudinii devine cu ușurință distructivă. Când ne agățăm de rezultatele acțiunilor noastre ca singurul mod în care ne obținem identitatea, devenim posesivi și defensivi, privindu-ne semenii mai mult ca inamici care trebuie ținuți la distanță decât ca prieteni cu care împărtășim darul vieții.
În solitudine, putem demasca, încetul cu încetul, iluzia posesivității noastre și putem înțelege că nu suntem ceea ce cucerim, ci ceea ce ni s-a dat în dar. În această solitudine descoperim că „a fi” este mai important decât „a avea”, că suntem mai valoroși decât rezultatul eforturilor noastre. În solitudine descoperim că viața nu este o posesiune care trebuie apărată, ci un dar care trebuie împărtășit. Acolo aflăm că dragostea pe care o exprimăm este parte a unei iubiri mult mai mari, că viața pe care o primim nu este o proprietate de care să ne agățăm, ci un dar pe care să-l primim.
În solitudine devenim conștienți că valoarea noastră este diferită de utilitatea noastră.
Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti,
ştii când stau jos şi când mă scol şi de departe îmi pătrunzi gândul.
Ştii când umblu şi când mă culc şi cunoşti toate căile mele.
Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile!
Vezi dacă sunt pe o cale rea şi du-mă pe calea veşniciei!
Psalmul 139
Meditații pentru perioada Postului Paștelui, din cartea lui Henri Nouwen, „Show Me the Way: Daily Lenten Readings”.
CARTEA E O VIAȚĂ 
👏