Despre Teofil al Antiohiei avem puține detalii – pe unele le găsim în singura lui lucrare ce s-a păstrat – Cele trei cărți către Autolic (din lucrare reiese că Autolic era un bărbat studios, de o vârstă cu Teofil, despre care acesta scrie „nu pregeți, de ți-ar fi cu putință, să stai și noaptea în biblioteci”; Autolic este interesat de credința creștină, iar Teofil îi descrie pe larg rătăcirile de la adevăr ale filosofilor greci și ale religiilor păgâne) – iar pe altele la istoricii Eusebiu al Cezareei și Ieronim. Eusebiu îl consemnează drept cel de-al șaselea episcop al Antiohiei, din anul 169 până în 177.
Teofil era de origine păgână, probabil fiul unor oameni înstăriți, care i-au putut asigura o educație aleasă, fapt ce reiese din lucrarea sa – era foarte bun cunoscător al literaturii și filosofiei grecești, dar și a limbii ebraice.
Ca episcop al Antiohiei, Teofil și-a îndreptat activitatea pastorală în două direcții: zidirea sufletească și instruirea credincioșilor, prin comentarii la Scriptură și cuvântări catehetice, și prin combaterea ereziilor.
Teofil se înscrie în galeria antiohienilor care ne-au lăsat metafore și expresii teologice pe care le folosim și noi astăzi. Dacă Ignatie al Antiohiei – Teoforul – folosește pentru prima dată în literatura teologică termenul de „creștinism”, pentru a arăta noua situație creată în lume prin învățătura lui Hristos, și termenul de „Biserică catolică”, în sensul de universală, sobornicească, pentru a arăta unitatea doctrinară a Bisericii în opoziție cu ereziile, Teofil al Antiohiei pune în circulație termenul de „Treime” pentru a arăta unitatea lui Dumnezeu în cele trei persoane, și termenii „Cuvântul imanent” și „Cuvântul rostit” pentru a arăta cele două stări ale Logosului, înainte și după crearea lumii.
De asemenea, Teofil este cel dintâi scriitor creștin care vorbește de inspirația Noului Testament – pe Ioan Evanghelistul îl numește „purtător de Duh”, iar despre epistolele lui Pavel scrie că sunt „cuvânt dumnezeiesc”.
Despre chipul lui Dumnezeu nu se poate vorbi; chipul Lui nu se poate explica. În slavă este fără de hotar; în măreție, de neînțeles; în înălțime, mai presus de pricepere; în putere, neegalat; în înțelepciune, fără de asemănare; în bunătate, de neajuns; în facerea de bine, mai presus de cuvânt. De-aș spune că e lumină, vorbesc de o făptură a Lui; de-aș spune că e Cuvânt, vorbesc de începutul creației Lui; de-aș spune că e minte, vorbesc de gândirea Lui; de-aș spune că e duh, vorbesc de suflarea Sa; de-aș spune că e înțelepciune, vorbesc de-o odraslă a Sa; de-aș spune că e putere, vorbesc de lucrarea Lui; de-aș spune că e purtare de grijă, vorbesc de bunătatea Lui; de-aș spune că e împărăție, vorbesc de slava Lui; de-aș spune că e domn, vorbesc de El ca judecător; de-aș spune că e judecător, vorbesc de dreptatea Lui. De-aș spune că e Tată, vorbesc de toate câte le are.
Cerurile sunt lucrul Lui, pământul facerea Lui, marea făptură a Lui, omul plăsmuire și icoană a Lui. (…) Pe toate le-a făcut Dumnezeu cu Cuvântul că pe toate le-a socotit secundare; numai facerea omului, operă veșnică, o socotește vrednică de mâinile Lui.
Despre filosofii greci: Toți aceștia, îndrăgostiți de slava deșartă, n-au cunoscut nici ei adevărul și nici pe alții nu i-au îndemnat spre adevăr. Chiar scrierile lor îi vădesc că nu sunt în acord cu cele ce au spus; iar cei mai mulți dintre ei au dărâmat propriile învățături; că nu s-au contrazis numai unii cu alții, ci unii chiar și-au anulat propriile învățături, încât slava lor s-a prefăcut în necinste și nebunie, iar oamenii cu judecata sănătoasă îi condamnă. Că, sau au vorbit la început despre zei, dar tot ei mai pe urmă au profesat ateismul; sau dacă au vorbit despre facerea lumii, în cele din urmă au spus că universul s-a făcut de la sine; iar dacă au vorbit de providență, în urmă au învățat că lumea există fără vreo purtare de grijă.
La creștini, castitatea este o realitate, înfrânarea se practică, monogamia se păstrează, curăția se păzește, nedreptatea este izgonită, păcatul este smuls din rădăcină, dreptatea este trăită, legea stăpânește, cinstirea de Dumnezeu se săvârșește. Dumnezeu să mărturisește, adevărul este prețuit, harul nu se pierde, pacea ne acoperă, cuvântul sfânt ne povățuiește, înțelepciunea ne învață, Dumnezeu împărățește.
