Patrick Gray și Justin Skeesuck s-au născut în același spital, la o diferență de două zile, au crescut împreună, au mers la școală împreună și au fost cei mai buni prieteni toată viața lor.
Atunci când Justin a fost diagnosticat cu o boală neuromusculară, în urma căreia nu și-a mai putut folosi nici mâinile, nici picioarele, Patrick i-a stat aproape în cele mai dificile situații.
Astfel că, atunci când Justin a aflat despre Camino de Santiago, un pelerinaj de peste 800 km prin Spania, și l-a întrebat pe Patrick cum ar fi să parcurgă și ei drumul acela, răspunsul imediat al lui Patrick a fost „Te voi împinge”.
Te voi împinge – doi buni prieteni, 800 de kilometri, un scaun cu rotile și o provocare de-o viață de Patrick Gray și Justin Skeesuck este volumul care descrie călătoria lor de neuitat pe Camino de Santiago.
Drumul către Santiago de Compostela este al treilea mare pelerinaj creștin, după cele spre Ierusalim și Roma. Anual, merg pe jos la Santiago de Compostela peste 150.000 de pelerini și aproape 3 milioane de turiști de pe toate continentele.
Pelerinajul începe în Franța, la Saint-Jean Pied de Port, continuă prin nordul Spaniei și se încheie în Santiago de Compostela, după mai bine de 800 km. Pe lângă scopul religios, pelerinajul are și o motivație culturală și reprezintă un test al rezistenței fizice și o incursiune în propria experiență de viață.
Cartea este scrisă pe două voci, ceea ce ne ajută să vedem evenimentele din perspectiva ambilor prieteni, începând cu aflarea diagnosticului lui Justin și până la încheierea pelerinajului pe Camino de Santiago.
Justin și cu mine ne știm practic de-o viață, scrie Patrick. Ne-am născut la două zile distanță, în același spital, în iulie 1975, și am crescut la vreo doi kilometri și jumătate unul de celălalt în orășelul Oregon din Ontario – o zonă agricolă aridă unde singurii copaci care cresc sunt cei plantați dinadins în curți și parcuri sau cei care cresc de-a lungul malurilor râului Snake.
Deși studiile i-au dus în state diferite, departe unul de altul, Justin și Patrick au continuat să fie alături unul de celălalt, pe măsură ce fiecare și-a întemeiat propria familie, au avut copii și fiecare s-a luptat să-și găsească chemarea.
De-a lungul tuturor acestor etape ale vieții pe Justin îl urmărește o boală greu de diagnosticat de doctori, care îi slăbește funcțiile motorii. Abia în anul 2004 doctorii reușesc să îl diagnosticheze cu MAMA – axonopatie motorie multifocală dobândită. Aceasta înseamnă că sistemul imunitar îi atacă sistemul nervos, iar nervii motorii se opresc din funcționare. Această boală nu-i afectează nervii senzoriali, ci doar capacitatea de mișcare.
Se pare că boala era latentă în copilărie, dar a fost activată după un accident cu mașina, care avusese loc cu 13 ani în urmă, în 1991. Încetul cu încetul, pe măsură ce boala avansa, Justin și-a pierdut tot mai mult aceste capacități motorii, ajungând în scaun cu rotile, pe deplin dependent de ceilalți, nemaiputând-și folosi decât un deget.
Patrick, prietenul său, surprinde frustrarea care te poate cuprinde în fața acestei degradări într-un dialog: A trebuit să renunți în mare măsură la independența ta. Mai întâi racheta, apoi alergatul, iar acum ai nevoie de un permis de parcare pentru oameni cu dizabilități… Nu încetează să mă uimească felul în care faci față la toate acestea. Uneori mă gândesc că sunt eu mai frustrat decât tine de situația asta.
Cu siguranță îmi este greu, recunoscu Justin, dar să stărui asupra lucrurilor pe care nu le mai pot face m-ar termina psihic. Nu pot să le mai fac – cel puțin nu pentru multă vreme. Încă sunt multe lucruri pe care le pot face și am de gând să mă concentrez asupra lor.
Skeez, indiferent de ce ai nevoie, sunt alături de tine, i-a promis Patrick, iar în curând avea să aibă ocazia să-și demonstreze devotamentul în moduri la care nu s-ar fi așteptat.
O emisiune la televizor la care se uita Justin în 2012 a fost cea care a stârnit totul. În ea se menționa Camino de Santiago sau Drumul Sfântului Iacov.
Mă întreb dacă eu aș putea face traseul acesta în scaunul meu cu rotile, se gândește Justin în acele momente. Pe măsură ce se gândește mai mult ajunge la concluzia că aceasta este călătoria pe care Patrick și cum mine trebuie să o facem.
Răspunsul lui Patrick atunci când Justin îi face propunerea de a străbate împreună acest traseu este Te voi împinge. De aceea, acesta este și titlul cărții în care Patrick Gray și Justin Skeesuck își povestesc aventura de pe Camino de Santiago, în care Justin parcurge traseul în scaunul cu rotile sau purtat de alții.
După o perioadă de pregătiri intense, în care Patrick s-a antrenat fizic pentru a-l putea împinge pe Justin pe teren accidentat și abrupt, în care s-au documentat cu privire la dificultățile traseului, au lansat un site pentru strângere de fonduri, au găsit o echipă care să le filmeze experiența și au făcut rost de scaunul cu rotile perfect pentru această călătorie, data plecării a fost stabilită pentru 29 mai 2014.
În afară de echipa de filmare, celor doi prieteni li se alături și Ted Hardy, un alt prieten, al cărui ajutor în prima parte a traseului se va dovedi de neprețuit.
După călătoria lungă pentru a ajunge în Franța și după ce se confruntă cu câteva dificultăți până în camera de hotel din Bayonne, Patrick scrie: Stând pe marginea patului și ascultând respirația profundă și înceată a lui Justin, nu pot să mă abțin să nu admir hotărârea lui de a fi aici, dorința lui de a lua viața de coarne și de a trăi cu adevărat.
Întins în pat, cu ochii țintă la tavanul acoperit de întuneric, sunt uimit de cum poate Justin înfrunta viața într-un scaun cu rotile. În ciuda provocărilor fizice cum rar mi-a fost dat să văd la alții, el a trăit mai mult decât majoritatea dintre ei. Nimic nu pare să-l poată opri.
Dar pe mine ce mă oprește? Ce mă impiedică să-mi trăiesc viața în același fel?
Patrick va avea ocazia să-și pună multe alte întrebări de-a lungului traseului Camino de Santiago, pentru că este o călătorie care invită, cel puțin în anumite porțiuni ale sale, la introspecție. În altele însă, este deosebit de provocator din punct de vedere fizic, ceea ce vor descoperi Patrick și Justin chiar din prima lor zi pe Camino.
Așadar, pelerinii noștri pornesc la drum, iar Patrick și Ted fac cu rândul la împins și tras scaunul în care se află Justin. La un moment dat, Kevin, un preot episcopal ne întreabă dacă poate rosti o rugăciune pentru binecuvântarea călătoriei noastre. Ne bucură cererea lui și închidem ochii, iar el se roagă pentru fiecare dintre noi cerând siguranță, călăuzire și protecție divină. Pentru mine, scrie Patrick, rugăciunea lui este o confirmare, o recunoaștere a faptului că suntem pe drumul cel bun.
În curând pelerinii încep să înțeleagă de ce toată lumea se îndoia de reușita lor: Ascensiunea a fost necruțătoare cu fiecare dintre noi și mult mai istovitoare penru mine decât mi-am imaginat, scrie Justin. Spatele și gâtul îmi sunt înțepenite și mă simt inconfortabil, iar când ajungem pe un platou unde ne oprim ca să ne odihnim, îmi schimb poziția în scaun ca să alin presiunea din zonele dureroase de pe spate. Scaunul are amortizoare menite să diminueze hurducăturile cărării, dar se pare că ele nu fac față pietrelor, smocurilor mari de iarbă și șanțurilor de pe cărarea cutreierată în permanență de mai bine de o mie de ani. În ciuda tuturor acestora, eu și Patrick ne zâmbim unul altuia într-o tăcere elocventă. Nu ne-am dori să fim nicăieri în altă parte.
În depărtare, colina este presărată cu pietre de diferite mărimi și trepte prăpăstioase de pământ și stâncă – de parcă o scară s-ar fi prăbușit și ar fi fost acoperită de pământ și bolovani sfărâmați. Nu avem nicio șansă să trecem pe acolo cu mine în acest scaun. Sintagma de netrecut reverberează în mințile noastre. Începem să înțelegem ce au vrut să spună cei de la biroul pelerinilor. Poate că aveau dreptate.
Ajungând aici, Ted și Patrick își dau seama că nu pot decât să-l poarte pe Justin separat, într-un fel de hamac și să care scaunul separat. Ei să chinuiesc să-și păstreze spatele drept în timp ce îl ridică din scaun și încep să străbată cu grijă terenul accidentat și abrupt.
În continuare însă dau de noroi… Cu toate că nimeni nu zice nimic cu voce tare, cu toții ne gândim exact la același lucru: Aceasta este doar prima zi! Cum vom reuși să ducem la bun sfârșit totul?
Întinderea de mocirlă și suișul constant ne zdruncină încet încrederea în decizia noastră de a face acest pelerinaj de opt sute de kilometri. Destinația finală, Santiago de Compostela, pare la distanță de o veșnicie. Și totuși, exclamația unui fermier basc întânit pe drum – imposibilul este posibil – ne răsună în inimi în timp ce continuăm să ne târșâim picioarele prin noroiul gros și vâscos.
După zece ore și jumătate absolut cumplite, ajungem în sfârșit în vârful munților Pirinei, privind în jos către Spania.
Patrick scrie: În timp ce stau lângă prietenul meu cel mai bun în vârful munților Pirinei, îmi dau seama că de ce-ul meu s-a metamorfozat treptat de când Justin mi-a spus pentru prima dată despre Camino.
La început, am acceptat provocarea doar pentru că el mi-a cerut să merg. Apoi, pentru că oamenii ne-au spus că nu vom reuși să facem asta. Cu toate că răspunsul la întrebarea de ce s-a schimbat, la întrebarea cum a rămas același. Niciodată nu ne-am imaginat să mergem altfel decât împreună, scrie Patrick Gray.
El continuă: Oamenii ne întreabă adesea pe mine și pe Justin ce face prietenia noastră atât de puternică. Răspunsul nostru este simplu: alegem să luăm parte împreună la aventurile vieții. „Oare?” al său devine al meu și invers. Urmărim viața împreună. Întotdeauna am făcut asta.
Cred că imposibilul este posibil. Datorită țintei temerare a lui Justin, de a călători opt sute de kilometri prin Spania într-un scaun cu rotile, și datorită disponibilității sale de a fi complet vulnerabul în tot acest timp, eu și mulți alții am descoperit lucruri pe care nu le-am crezut posibile – isprăvi născute din tărie fiziciă și sufletească, din străpungerea barierelor emoționale și spirituale, recunoaște Patrick.
Fără viziunea lui Justin, fără disponibilitatea lui de a urmări acea viziune și fără recunoașterea faptului că singura cale de realizare a acelei viziuni era prin energia, forța și voința altora – purtarea de grijă a celorlalți – nu am fi știut niciodată de ce suntem în stare.
Așa se încheie cartea Te voi împinge de Justin Gray și Patrick Skeesuck – povestea unei călătorii și a unei prietenii extraordinare. M-a impresionat relația celor doi prieteni, loialitatea lui Patrick față de Justin și atitudinea lui Justin față de propria situație, care îl face să fie o binecuvântare; deși nu mai poate face nimic pentru alții din punct de vedere fizic, așa cum ați putut descoperi, el are o tărie de caracter prin care reușește să-i încurajeze pe ceilalți. Veți fi captivați de călătoria celor doi și veți da pagină după pagină pentru a vedea dacă și cum vor reuși cei doi să ajungă la destinație.
Mai multe pasaje și detalii din călătoria lor descoperiți ascultând episodul integral aici:
Alte cărți despre viața cu diverse dizabilități:
Oameni obișnuiți, credință extraordinară de Joni Eareckson Tada
Secretul unui zâmbet de Becky Oprean
CARTEA E O VIAȚĂ 