„Secretul unui zâmbet” de Becky Oprean


Ce te face însă să zâmbești atunci când aparent nu ai niciun motiv să zâmbești? Când ești imobilizat într-un scaun cu rotile și când durata prevăzută a vieții tale a fost scurtă, și, deși ai depășit-o de mult, poți oricând muri prin sufocare?

Astăzi vă aduc în atenție un volum scurt ce cuprinde experiența unei femei care a găsit răspunsul la aceste întrebări și ni-l dezvăluie sub titlul Secretul unui zâmbet.

Autoarea acestuia, Becky Oprean, a trăit doar 27 de ani, dar, așa cum veți descoperi din mărturiile celor care au cunoscut-o, a trăit din plin acești ani.

Născută în San Francisco, California la 30 septembrie 1987 din părinți români care tocmai emigraseră, Becky Oprean a primit diagnosticul de spina bifida – „coloană deschisă”. Departe însă de a o condamna la o viață ratată, această boală a fost motivul pentru care a pus bazele organizației Becky’s Hope, care se ocupă de ajutorarea persoanelor cu dizabilități din România și tot această boală a fost cea care i-a oferit ocazia de a o cunoaște pe Joni Eareskson Tada și de a călători prin lume cu organizația sa, Wheels for the World.

Joni Eareckson Tada (ea însăși în scaun cu rotile, paralizată de la gât în jos de la vârsta adolescenței, în urma unui accident la mare) scrie cuvântul înainte al cărții Secretul unui zâmbet de Becky Oprean. Dumnezeu nu ia viața, ci face planuri.

Am întâlnit-o pe micuța Becky în scaunul ei cu rotile pentru copii, cu ani în urmă, într-o tabără pentru familii cu persoane cu dizabilități, organizată de Joni and Friends, își amintește aceasta.

Dumnezeu și-a arătat harul față de această fetiță cu spina bifida, hotărând ca ea să se nască în Statele Unite. Dar El a făcut-o cu un motiv. Și sunt sigură că Se gândea la acei micuți cu dizabilități din România. Acum, după mulți ani, motivele lui Dumnezeu sunt limpezi, căci această tânără strălucită conduce o lucrare numită Becky’s Hope (Speranța lui Becky), o mână întinsă familiilor cu nevoi speciale din România.

Becky Oprean își începe cartea rememorând un moment definitoriu în relația sa cu Dumnezeu:

Mulți dintre cei care m-au cunoscut, prietenii mei, au spus despre mine că am un zâmbet deosebit. Da, încercam să pun în zâmbetul meu înțelegerea, pulsul de viață care dădea avânt sufletului meu. Dar cred că ceea ce doream să exprim era felul meu de a mă apropia cât mai mult de o viață normală.

În continuare aceasta povestește despre nașterea sa și primii ani de viață. Așa cum spuneam la început, Becky s-a născut la 30 septembrie 1987 în San Francisco, suferind de spina bifida, ceea ce înseamnă că arcul vertrebal nu este sudat complet, ceea ce determină dezvoltarea incompletă a tubului neural din zona lombară sau sacrală.

Primii 7 ani din viața mea s-au scurs prin tot felul de proceduri medicale, vizite, programări, operații, fizioterapii și tot ce presupune această încercare de-a fi cât mai aproape de o condiție bună de sănătate, își amintește Becky Oprean.

Cele mai chinuitoare erau testele pentru shunt, acel tub de la cap pe care mi l-au pus după ce mi-au închis coloana.

Am mulțumit mult Domnului pentru protecția Lui specială. În toți acești ani, tubul mi-a fost schimbat doar de două ori. Aș putea spune că eu am fost un caz excepțional în lumea medicală.

În ciuda faptului că medicul neurolog i-a interzis mamei să mergem în misiune în România – am pornit prin credință.

Chemarea pe care mi-a făcut-o Dumnezeu a venit la pachet cu protecția și bunăvoința divină, declară Becky Oprean.

Pentru a face față realității ai nevoie de curaj, recunoaște ea. Da, acest curaj al meu a venit tocmai din înțelegerea că am fost în planul lui Dumnezeu înainte ca să fiu concepută. Viața mea a fost proiectată într-un plan care mi-a depășit gândirea sau imaginația. Și, în timp, am reușit nu să văd planul, ci desfășurarea lui. Nu am reușit să înțeleg durerile, împrejurările, dar am fost ajutată să văd ținta. Acesta este motivul pentru care vreau să-mi împărtășesc povestea.

Pe la vârsta de 15 ani, mi s-a spus că viața mea o să fie scurtă. Coloana mea părea să se dezintegreze în anumite locuri și urma să-mi afecteze plămânii. Verdictul era moarte prin sufocare.

Am fost devastată la auzul acestei vești, care mi-a adus multe întrebări și temeri și am fost tare apăsată o vreme, își amintește Becky Oprean. 

În acea perioadă a început viziunea lucrării noastre numită Becky’s Hope – speranța lui Becky. S-a născut atunci și speranța ca persoanele cu dizabilități să ajungă să înțeleagă că sunt iubite, că sunt prețioase și că există un plan pentru viețile lor, indiferent cât de „anormale” par să fie. Isus mi-a adus speranța, odihna iubirii Sale, imposibil de controlat și înțelegerea faptului că nu era vorba doar de aici și acum.

Dintr-o dată m-am văzut puternică. Din scaunul meu cu rotile, puteam oferi o perspectivă care să trezească dorința după ceva bun, dar și temelia pentru a crede că această tânjire nu este doar iluzie. Da, am realizat tot mai mult că prin dragostea mea, prin zâmbetul meu, prin cuvintele mele, puteam să arăt ancora speranței; doream ca oamenii să-L vadă, prin mine, pe Isus.

În al doilea capitol ea povestește despre câteva întâlniri cu oameni deosebiți care i-au marcat viața. Prima dintre ele este, desigur, așa cum am spus deja, întâlnirea cu Joni Eareckson Tada la vârsta de 8 ani într-o tabără din Santa Cruz, California.

Auzisem multe despre ea, voiam să am ceva din curajul ei, își amintește Becky.

Am ajuns lângă Joni. Mi-am pus mâna peste mâna ei și, în acel moment, un fior a străbătut inima mea. Eu puteam să mănânc, să beau singură, simțeam căldura unei îmbrățișări, puteam să-mi folosesc mâinile în limbajul comunicării. Joni însă, care era paralizată de la gât în jos, nu putea face nimic din toate acestea.

Pentru prima oară am văzut că situația în care mă aflam eu nu era cea mai rea, mărturisește Becky. Am avut frustrările mele. Am avut momente de cumpănă, în care întrebările fără răspuns și complicațiile dizabilității mele aproape că mă sufocau. Se transformau în arme țintite spre mine să mă ucidă. Mă gândeam la Joni, care nu se plângea niciodată, era un exemplu al faptului că suferința este înghițită de Gloria Domnului pe care o revarsă în viața noastră și prin care noi suntem plăcuți în Cel Preaiubit.

Astfel, relatează Becky în continuare, ne-am alăturat misiunii conduse de Joni, în distribuția de scaune cu rotile celor cu dizabilități în România.

Doream ca românii cu dizabilități să poată să simtă ceea ce eu ajunsesem să simt:

Libertatea! Libertatea inimii care nu mi-a pus tălpile pe pământ să pot merge, dar mi-a ridicat fruntea. Libertatea în Hristos m-a făcut să mă simt demnă, căci fără perspectivă dumnezeiască, viața e o ruină.

Pentru că indiferent de împrejurările în care te afli, doar o relație cu Hristos este ceea ce te ajută să mergi mai departe.

O altă întâlnire care i-a marcat viața lui Becky Oprean a fost întâlnirea cu unul dintre artiștii ei preferați, Michael W. Smith, cântărețul și compozitorul de muzică creștină contemporană.

Participând la un concert în California în anul 2002, aceasta l-a auzit pe Michael W. Smith recitând Psalmul 139.

Psalmul 139 era ca o scrisoare pentru mine în care îmi regăseam toată alcătuirea înfricoșătoare a ființei mele. Psalmul 139 mi-a adus odihna de care aveam nevoie în neliniștea inimii mele că nu voi putea umbla niciodată.

Iar atunci și-a promis că într-o zi, voi fi pe scenă cu Michael, recitând Psalmul 139, psalmul vieții mele.

Au trecut 8 ani și eram cu familia mea în „Croaziera din Alaska” a lui Michael W. Smith. Acolo aveau loc sesiuni Open mike with Mike – în care microfonul era pus la dispoziția publiculuiBecky a cerut microfonul și de acolo, de pe scenă, am recitat Psalmul 139, ca o declarație a măreției lui Dumnezeu, își amintește ea.

Michael W. Smith însuși a declarat atunci că Becky este una dintre persoanele cele mai îndreptățite din câte am cunoscut pentru a recita Psalmul 139.

Dacă o persoană în cărucior, ca mine, poate spune că este o făptură așa de minunată, cum ar trebui să se considere cei care pot umbla pe picioarele lor? este provocarea pe care ne-o lansează Becky Oprean.

În a doua parte a cărții sale, Secretul unui zâmbet ea scrie despre organizația ei și impactul acesteia, dar și despre ceea ce a dus la înființarea ei, experiența propriilor săi părinți.

Am putut să văd o parte din moștenirea comunistă în modul cum erau privite persoanele cu dizabilități. Erau rușinea societății. Vinovăția faptului că s-au născut așa sau poate „blestemul” de peste viața lor, mentalitate care le-a fost indusă, le-au făcut să stea departe de freamătul străzii, de magazinele unde, dacă intrau, erau stigmatizate. Așa au ajuns oamenii cu dizabilități să-și construiască propriile gratii sufletești și să trăiască în întunericul celulei lor, scrie Becky cu tristețe.

În ultimele două capitole ale cărții ea scrie despre implicarea ei alături de organizația Joni and Friends încă de la vârsta de 9 ani prin misiuni în România și alte țări din estul Europei, despre cum a învățat limba română și despre înființarea organizației Becky’s Hope pentru a veni în sprijinul familiilor persoanelor cu dizabilități din România.

Din 2002 aceasta a organizat tabere la Valea Drăganului, județul Cluj, pentru familiile cu copii cu dizabilități.

Ceea ce am realizat în aceste tabere organizate anual a fost în principal o schimbare de mentalitate. Am reușit să ajutăm aceste familii să înțeleagă că un copil cu dizabilitate nu este un blestem, ci un prilej de a descoperi dragostea și adevărata umanitate. Apoi, la tabără, părinții și copiii, frații celor cu dizabilități au primit ajutor spiritual prin învățătura din Scriptură, cu ajutorul unei echipe de învățători și totodată consiliere, sprijin psihologic și emoțional. Rezultatul a fost că de la an la an, tot mai mulți din acești oameni împovărați de durere au ajuns să se echilibreze sufletește, lucru care s-a exprimat în relațiile cu copiii bolnavi și cu cei sănătoși, care fuseseră inevitabil neglijați.

Becky Oprean povestește apoi despre vizita în câteva orașe din Australia în care a fost invitată să le vorbească tinerilor despre depresie în 2011.

După ce dedică un ultimul capitol enumerării și aprecierii unor prieteni dragi, povestind și despre botezul său în România la vârsta de 15 ani la Biserica Betel din Cluj, Becky tace și urmează aprecierile acestor prieteni și ale familiei pentru Becky, prilejiuite de moartea acesteia la 2 ianuarie 2015.

Citindu-le, nu vă va veni să credeți ce impact a putut avea, într-o perioadă atât de scurtă de timp, o femeie imobilizată în scaun cu rotile, dar care-și trăgea toată puterea și bucuria din relația sa cu Dumnezeu.

Mărturisile mamei sale sunt cred că cele mai emoționante. Becky a răscolit vieți, a adus mângâiere și încurajare. Becky a răspândit zâmbet și parfum de viață. Becky a vorbit multor oameni, iar zâmbetul și împăcarea cu dizabilitatea ei au rămas astăzi emblematice. Am fost împreună 27 de ani, am călătorit mult, am vorbit, am organizat întâlniri, tabere și conferințe. A fost ușor? Nu. Însă ce e valoros se obține cu efort. Toată lumea vrea să trăiască pe vârful muntelui, ignorând însă că adevărată fericire vine din felul în care urci pe munte.

În finalul volumului, părinții acesteia, Lidia și Mircea Oprean ne lasă următorul îndemn: Lasă-L pe Dumnezeu să creeze Marele Tablou din viața ta, chiar dacă asta presupune frământare și durere. Ai încredere în inima Lui de Tată, care a dat dovadă de cea mai mare dragoste posibilă.

Noi vom cinsti mai departe memoria lui Becky, chiar dacă povestea ei e simplă. Ne dorim ca sufletul celor care o citesc să devină mai îngăduitor, mai nobil, mai sensibil, mai atent să învețe bucuria de a fi mic. Sperăm ca mărturiile din această carte să vă picure în suflet și să vă transmită iubire și prețuire, iar apoi să aveți curajul arzător de a sluji unui Dumnezeu viu.

Secretul unui zâmbet nu este o carte care să te impresioneze. Ceea ce impresionează este viața descrisă în ea. Este o carte foarte scurtă despre o viață scurtă, care însă a avut un impact major în viața multora, și pentru asta cred că merită să citiți despre experiența lui Becky Oprean, care a aflat că secretul unui zâmbet constă în bucuria pe care ți-o aduce o relație personală cu Dumnezeu.

Pentru mai multe detalii și mărturii, ascultați episodul integral aici:

Despre alte cărți care descriu experiențele unor persoane cu dizabilități:

Joni de Joni Eareckson Tada

Oameni obișnuiți, credință extraordinară de Joni Eareckson Tada

Autor: Irina Trancă

Sunt absolventă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine şi a unui Master în Teoria şi Practica Editării. Am fost voluntar și am lucrat ca redactor la RVE Bucureşti din 2006 până în februarie 2020. Printre pasiunile mele, pe lângă cărţi, se mai numără lucrul manual (origami, felicitări etc.), plimbările în parc şi ieşirile în oraş pe la librării şi biblioteci. Printre autorii mei creştini preferaţi se numără Michael Card, Max Lucado, C.S. Lewis şi Philip Yancey. Sunt căsătorită și, din 2015, sunt și mama unui băiat, Mihai, pe care doresc să îl cresc cititor. Dacă vreți să fiți la curent cu ce citesc, mă găsiți pe Goodreads.

Un gând despre „„Secretul unui zâmbet” de Becky Oprean”

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s