Acesta este al doilea articol din seria Cum să creștem copii recunoscători, o prezentare a cărții Raising Grateful Kids in An Entitled World de Kristen Welch. Citiți prima parte aici.
7 moduri în care noi, ca părinți, pierdem trenul
- Vrem ca copiii noștri să ne fie prieteni.
Dan Kindlon explică: „Această linie din ce în ce mai neclară între a fi prieten și a fi părinte este unul dintre trendurile cele mai semnificative în creșterea copiilor astăzi și deseori duce la confuzie pentru noi și copiii noștri.”
Concluzia? Copiii nu trebuie să ne fie prieteni până când nu sunt independenți față de noi.
2. Ne e teamă să spunem „nu” din cauza efectelor negative.
3. Ne simțim vinovați cu privire la circumstanțele noastre.
4. Suntem ocupați.
A fi ocupați tot timpul ajunge să ne facă să depindem de scurtături. Confortul ne poate ajuta, dar și schimbă, în timp, modul în care ne creștem copiii. Poate foarte ușor să devină norma și, chiar mai mult, o așteptare.
5. Nu vrem ca ei să eșueze.
Voiam să rezolv problema. Nu voiam ca copilul meu să eșueze. Dar în inima mea știam că aș încuraja perpetuarea acestui tipar dacă mă grăbeam să fac ca totul să fie ok. Așa că nu am făcut-o.
Câteodată cea mai bună metodă de a-i ajuta pe copiii noștri este să nu îi ajutăm. Deseori, ei devin responsabili și întreprinzători când pur și simplu îi lăsăm. Putem face asta prin a ne da un pas înapoi și a tăcea. Asta nu înseamnă că nu avem compasiune sau că nu ne pasă. Înseamnă doar că nu sărim să le rezolvăm problemele pentru că avem timpul, banii sau resursele necesare. Da, o parte a rolului de părinte înseamnă să le venim în ajutor, dar dacă întotdeauna ne grăbim să facem asta, nu o să îi învățăm cealaltă parte care este la fel de importantă ca a ști că vom fi acolo să-i ajutăm. Și aceea este să îi ajutăm să cunoască faptul că vom fi acolo și atunci când nu îi putem ajuta.
6. Nu vrem ca ei să se simtă pe dinafară.
Nu puteam să le dăm copiilor noștri lucruri doar pentru că prietenii lor le au. Și nu putem să cedăm și să le dăm copiilor noștri lucruri doar pentru că prietenii noștri li le dau copiilor lor. Este un cerc periculos din care este greu de ieșit. Nu putem să luăm decizii ca părinți în funcție de ce fac alții. Trebuie să ne trăim viețile cu scop sau vom ajunge ca toți ceilalți, prinși în cursa culturii noastre care ne cere să ne potrivim ei.
7. Nu vrem ca ei să fie nefericiți.
Și totuși, nefericirea lor temporară ca copii – a învăța să se supună autorității și ascultării – merită, dacă produce în viitor adulți care îi iubesc pe Dumnezeu și pe ceilalți. A-i lăsa să experimenteze mici dezamăgiri acum îi va ajuta să facă față dezamăgirilor majore de mai târziu.
Lori Gottlieb, scriitoare și terapeut, se întreabă: „Nu cumva oare, protejându-i pe copiii noștri de nefericire atunci când sunt copii, îi privăm de fericire ca adulți?”
Jen Wilkin identifică 4 riscuri pe care ni le asumăm atunci când le dăm prea multe copiilor noștri:
- Punem în joc viitorul lor.
- Le hrănim stima de sine scăzută.
- Nu ne purtam ca străini sau peregrini (vezi 1 Petru 2:11-12).
- Zdrobim mulțumirea.
Nu sunt jucătoare la pariuri, așa că de ce mi-aș asuma aceste riscuri? Când le dăm copiilor noștri tot ce vor sau forțăm regulile ca să-i facem fericiți, eșuăm în a-i instrui să facă față suișurilor și coborâșurilor vieții.
„Părinții plini de compasiune îi cresc pe copiii lor astfel încât aceștia să fie pregătiți pentru un viitor nesigur. A crește copii care să se simtă îndreptățiți la bogăția suburbană nu este nici o dovadă de compasiune, nici de înțelepciune”, scrie tot Jen Wilkin.
Vrem să ne potrivim în lumea în care trăim, vrem ca copiii noștri să se adapteze, și ne înșelăm în ambele privințe. Conform 1 Petru 2:11-12, ar trebui să arătăm și să fim diferiți față de lume: Preaiubiților, vă îndemn, ca pe niște străini și peregrini, să vă feriți de poftele firești, care se luptă împotriva sufletului. Să aveți o purtare bună printre neamuri, pentru ca, deși vă vorbesc de rău ca pe niște răufăcători, totuși, văzând faptele voastre bune, să‑L slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării.
Cuvântul special înseamnă „mai bun, mai măreț sau într-un fel diferit de ce este obișnuit”. Dar când o întreagă cultură de indivizi crede că fiecare e mai bun și mai măreț decât norma, atunci devenim o societate selfie.
Paul Haverty, profesor la Universitatea New Hampshire spune în cercetarea sa că generația Y are „așteptări nerealiste și o rezistență puternică împotriva acceptării feedback-ului negativ” și „o imagine de sine exagerată”. El subliniază faptul că „o mare sursă de frustrare pentru oamenii cu un sentiment acut de îndreptățire sunt așteptările neîmplinite. Ei se simt deseori îndreptățiți la un nivel de respect și de recompense care nu se potrivește cu nivelul real al abilităților și eforturilor lor.”
Cred că este important să îi învățăm pe copiii noștri că efortul pe care îl depun este legat de rezultatul de care vor avea parte, scrie Kristen Welch.
Copiii noștri au nevoie să se plictisească. Pentru că atunci vor descoperi că nu au nevoie de lucruri ca să-și umple timpul. Nu au nevoie de un plan pentru distracție. Pot să și-l facă singuri.
Nu este treaba mea să fac din fiecare moment cel mai bun moment din viața ta. Dar este treaba mea să te învăț că zilele care nu sunt distractive de obicei ajung să fie cele mai grozave zile.
Câteodată trebuie doar să așteptăm ca copiii noștri să-și amintească cât de distractiv poate fi faptul că nu ai nimic de făcut.
Pericolele unui cămin în care totul se învârte în jurul copiilor
- Copiii se așteaptă la mai multe de la noi și mai puține de la ei înșiși.
- Îți pune căsnicia la grea încercare.
- Le întărește egoismul.
Când ne oprim din orice facem ca să îndeplinim cererile copiilor noștri, nu îi ajutăm de fapt. Le întărim tendința naturală spre egoism. Le spunem că ceea ce vor ei este cel mai important.
Ascultați-mă, toți oamenii sunt în mod natural concentrați asupra lor înșiși. Vrem ce vrem noi. Copiii noștri nu sunt cu nimic diferiți. Copiii care obțin întotdeauna ce-și doresc par fericiți până când nu mai obțin ce vor. Și apoi să te ferești. Putem spune nu. Ar trebui să spunem nu. Nu este ușor, dar uneori este cel mai bine.
4. Îi împovărează pe copii cu o presiune inutilă.
5. Le îngustează copiilor perspectiva asupra lumii.
6. Le inhibă sensibilitatea față de ceilalți.
Când ne concentrăm tot timpul și toată atenția asupra propriilor nevoi, este foarte greu să mai vedem nevoile altor oameni.
7. Perpetuează o lipsă de auto-control.
Tocmai lucrul pe care cei mai mulți părinți tânjesc să li-l ofere copiilor lor – o inimă mulțumitoare – este distrus în încercarea noastră de a le da în același timp și lumea. Este greu să le ai pe ambele, pentru că adevărata mulțumire este experimentată atunci când înțelegem că ne lipsește ceva. Și este greu să îi învățăm asta când încercăm să le dăm totul. Când avem totul, nu suntem mulțumitori pentru nimic. Când nu avem nimic, suntem mulțumitori pentru tot.
Când Îl urmăm pe Hristos, intrăm într-o Împărăție cu susul în jos cu standarde diferite. Nu contează să fii primul sau cel mai bun; este vorba despre a fi ultimul, a renunța la viețile noastre pentru alții. Atunci începem cu adevărat să trăim.
Dave Stone, autorul cărții How to Raise Selfless Kids in a Self-Centered World, subliniază cât de radicală este această idee:
A fi orientat către alții este cât se poate de împotriva culturii. Concentrarea asupra sinelui este atât de răspândită în lumea noastră, încât nici n-o mai recunoaștem ca atare. Suntem o societate a celor care cred că totul li se cuvine; credem că merităm ceea ce avem – și încă ceva pe deasupra.
Rezistă instinctului de a le spune copiilor tăi că sunt speciali. Spune-le în schimb „Dumnezeu te-a făcut unic. Nu mai este nimeni ca tine.”
Alegeri deștepte cu privire la tehnologie
Trebuie să-mi echipez copiii, pentru că Internetul este o unealtă foarte puternică ce presupune un anumit nivel de maturitate și auto-control.
Trebuie să ne educăm, să luăm o decizie în urma rugăciunii pentru ceea ce este potrivit pentru copiii noștri și să ne ținem de acea decizie. Pentru că odată ce vom permite accesul, este mult mai greu să ne schimbăm decizia.
Asigurați-vă că toate setările lor sunt private. Asta NU înseamnă invadarea intimității lor – înseamnă că îi protejăm.
A merge împotriva culturii este greu. Îi face pe copiii noștri să se simtă pe dinafară și ne doare asta. Dar, dacă ne ținem de convingerile noastre – oricare ar fi ele – nu vom regreta. Nu suntem împotriva mediei; noi doar îi recunoaștem pericolele și o ținem mai mult închisă decât deschisă. Este foarte greu să-i învățăm pe copiii noștri să fie diferiți față de lume dacă arătăm exact ca ea.
Oricât de buni părinți am fi, copiii noștri vor fi ispitiți. De aceea, fii un exemplu. Copiii noștri ne privesc și noi suntem modelul lor. Când o dai în bară, recunoaște și încearcă din nou. Învață. Este ușor să te simți nepregătit. Nu te teme să te bazezi pe resurse solide.
Heather Enright: A fi părinte în această era a tehnologiei este GREU. Suntem pionieri și este greu să ții pasul cu tehnologia în continuă schimbare. Dar cred că dacă ținem la convingerile noastre, atunci copiii noștri ne vor mulțumi mai târziu.
Stabilește restricții și reguli pentru tehnologie înainte să permiți accesul la ea.
Citește Creșterea copiilor în era tehnologiei de Gary Chapman și Arlene Pellicane.
Înainte de a le permite copiilor tăi să petreacă timp acasă la prietenii lor, verifică cu părinții lor ca accesul la Internet să fie restricționat.
Restricționează timpul de ecran la orice electronice – nu doar ca pedeapsă sau consecință, ci și ca o răsplată.
Va urma.
Prima parte, aici.
CARTEA E O VIAȚĂ 
👍💯