joniJoni Eareckson Tada, împreună cu Kay Strom, a adunat poveştile a 15 oameni deosebiţi în cartea cu titlul Oameni obişnuiţi, credinţă extraordinară. Joni însăşi are o poveste extraordinară. Rămasă paralizată de la gât în jos în 1967 în urma unui accident de înot, a înfiinţat în 1979 organizaţia Joni and Friends, care urmăreşte să-i ajute pe oamenii cu dizabilităţi şi să le dea speranţă printr-o relaţie personală cu Dumnezeu.

Prin intermediul acestei organizaţii Joni a cunoscut mulţi oameni deosebiţi, care au încurajat-o la rândul lor şi s-a gândit că ne-ar folosi şi nouă să-i cunoaştem pe câţiva dintre ei. Iată cum motivează ea scrierea cărţii Oameni obişnuiţi, credinţă extraordinară: Nu ne gândim întotdeauna la realităţile divine nevăzute care există în jurul nostru şi, cu siguranţă, nu ne concentrăm atenţia asupra cerului aşa cum ar trebui. De aceea ne este de folos să citim relatări despre oameni obişnuiţi care, în ciuda multor obstacole, păşesc pe teren. […] Au învăţat să fie credincioşi şi să slujească în mod altruist spre gloria lui Dumnezeu şi să fie puternici printr-o autoritate mai mare. Au învăţat adevăratul sens al libertăţii.

În capitolul Totuşi, mă voi încrede în Domnul… şi voi ierta aflăm povestea lui Vicky Olivas, o femeie care a rămas paralizată în urma unei tentative de viol în care a fost împuşcată. Cu ajutorul lui Joni şi a altor credincioşi, Vicky a ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu, dar încă se lupta cu următoarea întrebare: De ce atacatorul ei, condamnat de trei ori pentru viol, a fost eliberat după trei ani, în timp ce ea va trebui să îşi petreacă tot restul vieţii paralizată, într-un scaun cu rotile?

Vicky a continuat să studieze şi să se roage şi Dumnezeu a început să îi deschidă ochii ca să vadă viaţa din perspectiva Sa. Aceasta a fost cheia, deoarece perspectiva schimbă totul, spune Joni.

Perspectiva eternă separă ceea ce este trecător de ceea ce este veşnic. Ceea ce este trecător – cum ar fi nedreptatea şi durerea – nu vor rămâne. Dar ceea ce este etern – cum ar fi greutatea eternă a gloriei, născută din acea durere şi din dorinţa noastră de a ierta – va rămâne veşnic. Toate celelalte… paralizia, durerea din inimă, dezamăgirea profundă, nedreptăţile strigătoare la cer… toate celelalte, indiferent cât de reale ni se par nouă aici pe pământ, sunt considerate ca neimportante. Greutăţile pământeşti nici nu merită să fie băgate în seamă.

Aşa cum poate acum să spună Vicky Olivas însăşi: nu este vorba despre corectitudine, ci de dreptatea lui Dumnezeu. Într-o zi El ne va clarifica aceste lucruri. Între timp, ne încredem în El. Şi ne rugăm… aşa cum mă rog şi pentru bărbatul acela care m-a atacat.

În capitolul următor, Totuşi, mă voi încrede în Domnul… şi voi sluji, descoperim povestea lui Camille Beckham, o misionară printre oamenii surzi. În 1982, pe când avea 17 ani, după contactul cu un copil surd, Camille s-a simţit motivată să urmeze cursul despre limbajul semnelor de la Universitatea Stanford.

Este o limbă complet diferită de engleză. Are chiar şi o gramatică diferită. Anumite semne nu pot fi traduse cu exactitate în engleză, iar unele cuvinte din engleză nu pot traduse exact în limbajul semnelor. Oamenii surzi, chiar şi cei de aici din Statele Unite, au cultura lor distinctă, valorile, istoria şi glumele lor.

În 1984 Camille a urmat şcoala de vară la Universitatea Gallaudet din Washington D.C., singura universitate pentru surzi din lume. La scurt timp după aceea, Vera Sauter, fondatoarea şi preşedinta organizaţiei Deaf Opportunity Outreach (DOOR), a invitat-o pe Camille să vină cu ea la Bucureşti, în România.

Împreună, au adus în România multe cutii cu Noi Testamente şi Biblii şi au ţinut o întâlnire a surzilor la Biserica Baptistă Sfânta Treime. Toţi cei 150 de participanţi şi-au exprimat dorinţa de a afla mai multe despre cum pot avea o relaţie personală cu Isus şi mulţi au ajuns să-L cunoască în acea zi. A urmat apoi o întâlnire asemănătoare şi la Cluj, unde oamenii surzi i-au primit cu braţele deschise, flămânzi după Dumnezeu.

Camille a devenit apoi coordonatoarea lucrării de misiune în străinătate a organizaţiei DOOR. Această organizaţie a trimis în următorii ani în România peste 30 de echipe misionare pe termen scurt şi s-au înfiinţat astfel cinci biserici pentru surzi. Creştinii din aceste biserici coordonează la rândul lor un program pentru surzi în peste 30 de oraşe din România. În ianuarie 2000, Camille s-a mutat la Budapesta, unde, alături de alte două familii, îi pregăteşte pe cei care vor să facă evanghelizare printre surzi şi să înfiinţeze biserici pentru surzi.

Spui că misiunea Camillei este unică? Ai dreptate, spune Joni. Şi a mea este unică. Dar, apoi, şi a ta este… oricare ar fi. Vezi, fiecare dintre noi este chemat să slujească şi fiecare dintre noi are o misiune unică prin faptul că influenţăm oameni diferiţi. Facem asta fie că slujim unei mari mulţimi de oameni, doar câtorva persoane sau numai unui om; fie că slujim pe cei cu trupul distrus, cu emoţiile frânte sau cu duhurile zdrobite.

O altă poveste impresionantă o aflăm în capitolul Totuşi, mă voi încrede în Domnul… şi voi birui. Faceţi cunoştinţă cu Emily Shanahan, născută cu paralizie cerebrală, pe care Joni a întâlnit-o pe când aceasta avea 9 ani, într-o tabără.

Emily s-a născut prematur, cu 12 săptămâni înainte de termen, în 1988. Deşi nu poate umbla, poate să-şi conducă singură scaunul cu rotile, iar cu o furculiţă specială poate să mănânce puţin singură. A suferit 4 operaţii majore şi de două ori a stat luni întregi într-o proteză.

Întrebată care au fost cele mai grele împrejurări prin care a trecut, Emily a menţionat momentul în care părinţii au vrut să o dea la o grupă specială pentru handicapaţi multipli. Emily a refuzat să meargă la acea grupă şi a mers tot timpul la grupe normale şi la grădiniţă, şi la şcoală, obţinând rezultate excelente la învăţătură.

Chiar de la o vârstă fragedă, Emily avea o credinţă extraordinară în Dumnezeu, rugându-se pentru lucruri aparent imposibile, cum ar fi să viziteze împreună cu clasa o peşteră. Acest lucru a fost posibil datorită unei echipe de intervenţii din partea pompierilor care a fost de acord să o transporte pe o targă prin interiorul peşterii.

Momentul decisiv, care a ajutat-o pe Emily să capete această perspectivă, a fost la vârsta de 5 ani când a simţit că viaţa ei nu are nici un scop. Chiar atunci a auzit un cântec de-a lui Joni, ale cărui versuri i-au dat speranţă, ajutând-o să-şi dea seama că: Trupul meu este handicapat doar temporar şi poate fi folosit de Dumnezeu pentru a influenţa vieţile altora, cât timp sunt aici pe pământ.

Speranţa lui Emily pentru viitor este o prietenie crescândă şi vibrantă cu Isus Hristos. El influenţează pozitiv tot ce spune şi face ea. Cred că paralizia cerebrală a fost unealta pe care Dumnezeu a folosit-o pentru a şlefui şi modela caracterul ei nobil şi curajos, încheie Joni.

O altă poveste impresionantă o găsim în capitolul Totuşi, mă voi încrede în Dumnezeu… şi voi fi tare. Cum te poţi încrede în Domnul când copiii de vârsta ta te evită sau – mai rău – le este teamă să se apropie de tine? Cum te încrezi în Domnul când eşti respins de bordurile de misiune, şi, apoi, când uşile se deschid în cele din urmă spre Africa, africanii se uită la părul tău alb şi la zâmbetul tău strâmb şi spun că eşti vrăjitoare? Sunt câteva dintre întrebările pe care le stârneşte viaţa lui Mary Jane Ponten.

Născută în 1930, Mary Jane avea la naştere doar 1,850 de kg. Părinţilor li s-a spus că nu va trăi mult. Când Mary Jane avea trei ani li s-a spus că se pare că va trăi, dar nu va umbla, nu va vorbi şi nici nu va gândi. Dar părinţii ei erau credincioşi, s-au rugat şi au ajutat-o să crească şi să se dezvolte. Datorită lor a învăţat să umble, să vorbească şi să gândească. A făcut cursuri biblice, are diplomă de licenţă şi de masterat, s-a căsătorit, e mamă şi bunică.

De mică a ştiut că este chemată să fie misionară, dar bordurile de misiune nu o primeau din cauza handicapului ei. Mary Jane a slujit în bordul de directori al Asociaţiei Oamenilor cu Paralizie Cerebrală din Colorado, iar împreună cu John Nix, a înfiinţat organizaţia Mephibosheth.

Şi, până la urmă, a ajuns să fie misionară în China şi în întreaga lume prin programul Wheels for the World, care recondiţionează şi distribuie scaune cu rotile.

Eu nu sunt atât de copleşită de handicapul meu încât acesta să-mi vină mereu în minte, explică Mary Jane. Sunt o persoană normală cu multe pasiuni, mai întâi de toate sunt o persoană, o fiinţă umană. Se întâmplă să am paralizie cerebrală. Odată ce am acceptat cine suntem, putem face pasul următor – să ne adaptăm la stilul nostru de viaţă.

Acestea sunt doar câteva dintre poveştile pe care le veţi descoperi în cartea Oameni obişnuiţi, credinţă extraordinară.

Dumnezeu permite dezavantajelor să năvălească în viaţa noastră pentru ca El să primească cea mai mare glorie, iar eroul să devină şi mai eroic, spune Joni în încheierea cărţii. Pentru ca atunci când circumstanţele potrivnice sunt depăşite, toţi cei care vor vedea lucrul acesta să ştie că toate au fost realizate prin harul lui Dumnezeu: perseverenţa, îndurarea suferinţei, speranţa, capacitatea de a aştepta, dragostea şi răbdarea şi, da, chiar şi zâmbetul.

Descoperiţi aceste poveşti adevărate impresionante şi multe altele în cartea Oameni obişnuiţi, credinţă extraordinară de Joni Eareckson Tada şi fie ca ele să vă încurajeze să vă încredeţi în Dumnezeu în orice situaţie din viaţa voastră.

PS: Ascultaţi episodul întreg aici.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s