Cum să creștem copii recunoscători (partea I) – Dorințe vs nevoi și importanța călăuzirii părintești

În luna ianuarie am citit o carte despre creșterea copiilor intitulată Raising Grateful Kids in an Entitled World – How One Family Learned that Saying No Can Lead to Life’s Biggest Yes de Kristen Welch (despre care am scris puțin în raportul de lectură pe luna ianuarie). Titlul s-ar traduce Cum să creștem copii recunoscători într-o lume care crede că totul i se cuvine – cum a învățat o familie că a spune „nu” poate duce la cel mai important „da” în viață și m-am gândit că ar fi potrivit să-i dedic o serie de patru articole în luna noiembrie – luna mulțumirii, în care se sărbătorește Thanksgiving în anumite zone din lume – , pe de o parte pentru că mi-am dat seama tot mai mult de importanța mesajului său, dar și ca o pregătire pentru perioada de Advent și Crăciun, pe care avem ocazia anul acesta să le sărbătorim în mai multă tihnă și (să sperăm) cu mai puține manifestări consumeriste.

Autoarea cărții, Kristen Welch este mamă a trei copii, blogger, scriitore și fondatoare a unei organizații non-profit, Mercy House și a unui club caritabil, Fair Trade Friday.

În introducerea cărții, aceasta subliniază faptul că dorința noastră ca părinți de a avea copii fericiți nu este ceea ce ar trebui să ne motiveze în creșterea lor, pentru că de dragul acesteia ne va fi teamă să îi supărăm spunându-le „nu” sau refuzându-le lucruri.

Dan Kindlon, psihiatru și autor al cărții Too Much of a Good Thing scrie: …încerc împreună cu soția mea să găsesc un echilibru între cele două sarcini majore ale părinților: să le arătăm copiilor noștri că îi iubim și să îi creștem astfel încât să aibă abilitățile și valorile de care vor avea nevoie pentru a fi niște adulți maturi din punct de vedere emoțional, ceea ce deseori înseamnă să acționăm în moduri care îi pot înfuria și supăra.

Trăim într-o cultură obsedată de dreptul de a obține ce ne dorim, fie că ne-am câștigat acel drept, fie că nu.

Mi-a atras atenția și îmi place cum este redat versetul din Romani 12:2 în traducerea The Message: Nu deveniți atât de bine ajustați la cultura voastră astfel încât să vă potriviți ei chiar fără să vă gândiți. În schimb, concentrați-vă atenția asupra lui Dumnezeu.

Iar unul dintre aspectele în care trebuie să mergem împotriva culturii noastre este acela al modului în care abordăm creșterea copiilor și dorințele și nevoile lor.

Oricât de inconfortabil ar suna asta, părinții care își doresc să aibă niște copii care să nu creadă că totul li se cuvine, trebuie ca ei înșiși să nu creadă asta, iar părinții care vor să crească copii mai recunoscători, trebuie să înceapă prin a fi ei înșiși mai plini de recunoștință.

Gary Chapman și Arlene Pellicane scriu în cartea Creșterea copiilor în era tehnologiei următoarele: Singurul lucru la care au dreptul copiii este dragostea părinților. Nu la a ține pasul cu ultimele trenduri. Nu la o bicicletă nouă sau un iPad nou. Fiecare copil merită să fie iubit de părinții lui/ei. Dacă un copil are parte de iubire necondiționată, are lucrul cel mai valoros din lume. Dacă noi, ca părinți, ne dăm seama că de dragoste au nevoie cel mai mult copiii noștri, și nu de lucruri, vom înceta să mai încercăm să cumpărăm fericirea copiilor noștri cu posesiuni materiale.

Dacă copiii noștri încep să se aștepte – sau chiar să ceară – mai mult decât dragostea noastră, atunci avem o problemă.

De aceea, mulțumirea este scopul nostru pentru că ea nu fluctuează în funcție de circumstanțe, scrie Kristen Welch.

Cred că, pentru a-i face pe copiii noștri să înceteze să vrea mai multe, trebuie să îi învățăm să fie mulțumitori pentru ceea ce au deja.

Societatea a schimbat adevărul bombardându-ne cu o idee până când aceasta a devenit norma. De aceea, dacă nu-i învățăm pe copii să deosebească binele de rău, ei vor învăța versiunea prezentată de mijloacele media.

În urma unui sondaj din 2009, Grupul Barna a afirmat faptul că „concepția despre lume și viață a unei persoane se formează și se întipărește în mod deosebit până la vârsta de 13 ani; este rafinată prin experiență în timpul anilor de adolescență și tinerețe; iar apoi este dată mai departe altora în timpul vieții sale de adult.”

Trebuie să ne învățăm copiii că există adevăruri absolute clare care nu doar că ne protejează – ci ne și poartă de grijă. Dar, fără dragoste, ele sunt doar o lungă listă de reguli. Cred că Biserica ca întreg a uitat cele două mari porunci – să Îl iubească pe Dumnezeu și să îi iubească pe semeni (Matei 22:36-40). Este ușor să îi iubim pe oamenii asemenea nouă care ne împărtășesc credința. Dar este și mai important să îi iubim pe cei care nu sunt ca noi, oameni care nu trăiesc pe baza adevărului absolut. Nu li-L vom arăta oamenilor pe Isus prin lista noastră de reguli; vom fi cunoscuți prin dragostea noastră unii față de ceilalți. În final, vrem ca ei să vadă persoana din spatele iubirii noastre.

Știți acel verset din Proverbe 22:6 care spune: Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea.

Gary D. Pratico și Miles V. Van Pelt, autorii volumului Basics of Biblical Hebrew Grammar sugerează că „calea pe care trebuie s-o urmeze” ar putea fi tradus mai corect „după cum vrea el/după calea lui” și atrag atenția asupra faptului că acest verset este de fapt un avertisment solemn, mai degrabă decât o promisiune. Nu înseamnă că copiii noștri vor sta mereu pe calea pe care i-am învățat noi s-o urmeze sau că dacă se abat de la ea se vor întoarce până la urmă la credință.

Concluzia autorilor este uimitoare: Părinților, dacă vă învățați copiii „după calea lor/după cum vor ei” – cu alte cuvinte, dacă renunțați la munca cea grea a disciplinării iubitoare și doar cedați și îl lăsați pe copil să facă după cum vrea el – îi veți încuraja înclinațiile păcătoase într-o asemenea măsură încât, în afara unei intervenții supranaturale, „chiar și atunci când va îmbătrâni nu se va abate de la ea.”

În alt articol din Bibliotheca Sacra se confirmă această idee:

„Învață-l pe copil după propriile sale înclinații rele și el va continua pe calea sa cea rea toată viața sa.” Cu alte cuvinte, acest verset nu spune „Uite care va fi rezultatul bun pe care te poți baza când îi oferi copilului tău călăuzirea părintească corespunzătoare”, ci „Iată rezultatul negativ care ar putea apărea dacă nu îi oferi copilului tău călăuzirea părintească corespunzătoare, ci îl lași să facă ce vrea el.” (Douglas K. Smart, „The Cool of the Day” (Gen. 3:8) și „The Way He Should Go” (Prov. 22:6), Bibliotheca Sacra 171, no.683, iulie-septembrie 2014, 271)

De aceea, concluzionează Kristen Welch, trebuie să ne încredințăm copiii Domnului și să ne rugăm ca ei să-L aleagă pe El până la urmă.

Ea ne atrage atenția și asupra faptului că, uneori, noi, părinții, suntem atât de concentrați pe a spune „nu” și pe a urma toate regulile pentru a crește copii minunați, încât ratăm ocazia unor conversații importante despre motivul pentru care spunem „nu”.

Știu că îi învăț adevărul în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu și că îi iubesc așa cum pot mai bine, călăuzindu-i cu grijă și încurajându-i, dar trebuie și să îi las să ia propriile decizii și mă rog ca ei să-L găsească pe Isus în reușitele sau eșecurile lor.

Va urma.