Apoftegmele Părinților deșertului – Pagina 5

Apoftegmele Părinților pustiei #16

Întâmplare povestită de un bătrân despre un tânăr care voia să devină anahoret, dar era împiedicat de mama lui să o facă. Tânărul a insistând, zicând „Vreau să-mi mântuiesc sufletul!” Ea s-a străduit să-l oprească, dar nu a izbutit, așa că i-a dat drumul. După ce s-a dus să se călugărească, a fost nepăsător și și-a dus viața rău. Iar când a murit mama lui, după o vreme, s-a îmbolnăvit de o boală atât de grea, încât a intrat în extaz de parcă era dus la judecată. Și a găsit-o pe maica sa împreună cu cei care erau judecâți. Când l-a văzut, ea s-a minunat și i-a zis: „Ce-i fiule, de-ai ajuns și tu aici ca să fii judecat? Unde sunt vorbele pe care le spuneai: Vreau să-mi mântuiesc sufletul!” El s-a rușinat de cele auzite și a rămas trist, fără să spună nimic în apărarea sa. Prin iconomia lui Dumnezeu cel iubitor de oameni, s-a vindecat de boală după cele văzute și s-a pocăit în inima lui de când a avut această cercetare de la Dumnezeu. A stat să cugete la mântuirea sa; și a plâns pentru cele făcute cu nepăsare mai înainte. Și s-a canonic în asemenea măsură, încât mulți l-au îndemnat să se odihnească un pic ca să nu se vatăme din pricina lacrimilor multe. El însă nu voia să fie mângâiat, ci zicea „Dacă nu am putut îndura mustrarea mamei mele, cum voi putea îndura rușinea din ziua judecății în fața lui Hristos și a tuturor îngerilor?”

Un bătrân a spus: „ Dacă ar fi cu putință ca sufletele oamenilor să iasă de frică după înviere la venirea lui Dumnezeu, lumea ar muri de groază și cutremur. Ce priveliște să vezi cum cerurile se deschid și Dumnezeu se arată cu mânie și amenințare și cu mulțimi nenumărate de cete îngerești, ca atunci toată omenirea să vadă toate acestea laolaltă. De aceea, se cuvine ca așa să cugetăm ca și cum i-am da socoteală lui Dumnezeu în fiecare zi, fiind întrebați de faptele din timpul vieții.

Apoftegmele Părinților pustiei este o serie dedicată perioadei Postului Paștelui, în care ne propunem să descoperim spusele Părinților pustiei pe baza volumului Apoftegmele Părinților deșertului. Versiunea coptă sahidică sau Patericul copt, ediţie critică, studiu introductiv, note, revizie finală, concordanţă de Ștefan Colceriu.

Apoftegmele Părinților pustiei #15

Fericita Snykletike spunea că monahul nu trebuie să se întristeze că, bolnav fiind, nu poate să stea neclintit în rugăciune sau să psalmodieze cu glas mare, fiindcă toate aceste suferințe au drept scop nimicirea plăcerilor celor rușinoase. Suferința nimicește păcatul aflat înlăuntru. Aceasta este marea nevoință: să te suferi pe tine însuți pe timp de boală și să-I arăți recunoștință lui Dumnezeu prin imnuri. Să ne ridicăm ochii spre El cu recunoștință. Să nu fim ca aceia care îndură cu greutate, căci noi ne-am înlăturat organele lăcomiei și vedem slava lui Dumnezeu ca într-o oglindă cu ochiul lăuntric, chiar dacă ochiul nostru trupesc, ochiul din afară ne-a fost luat. Dar dacă surzim? Să fim recunoscători că ne pierdem auzul cel deșert. Ne-am rănit mâinile? Le avem pe cele lăuntrice pregătite pentru lupta cu vrăjmașul. Dacă boala ne cuprinde tot trupul, în omul lăuntric sănătatea sporește cu atât mai mult.

Ea mai spunea: Cât despre noi, despre păcatele noastre, să ne închidem în noi înșine ca, prin voința cugetului nostru, să îndepărtăm de la noi pedepsele viitoare. Dacă ții post, nu-ți găsi scuză în vreo boală. Căci și cei care nu postesc cad în aceleași necazuri. Ai început să faci bine? Nu da înapoi, căci dușmanul îți va pune piedici. El e răpus de răbdarea ta. Căci cei care pornesc pe mare, prima dată prind un vânt prielnic și își ridică pânzele. Apoi, urmează un vânt potrivnic, dar marinarii nu aruncă încărcătura corabiei din pricina vânturilor celor multe care vin asupra lor. Ci ei rămân liniștiți și continuă să se lupte cu valul care vine asupra lor în timp ce sunt pe mare. Acesta să fie de asemenea felul nostru de a proceda: dacă un vânt puternic ni se pune împotrivă, să întindem crucea în locul pânzelor ca să sfârșim călătoria pe mare fără frică.

Apoftegmele Părinților pustiei #14

Un frate a zis unui bătrân: „Mi se tulbură inima dacă mă atinge chiar și cea mai mică grijă.” Bătrânul i-a spus: „ Noi ne mirăm de Iosif că era doar un copil când a ajuns în pământul Egiptului, pământ al închinării la idoli, cum a îndurat el încercările care au venit asupra lui. Iar Dumnezeu i-a dăruit slavă în cele din urmă. Îl vedem și pe Iov că n-a lepădat frica de Dumnezeu și nu a putut fi abătut de la nădejdea sa.”

Apa* Poimen a spus: „Semnul care-l deosebește pe călugăr în încercări se arată.”

*„Apa” = transliterare din coptă a cuvântului „avva”, „părinte, tată”.

Apoftegmele Părinților pustiei #13

Bătrânii spuneau: „Dacă ispita se ridică asupra ta în locul în care trăiești, nu-ți părăsi locul la vremea ispitirii; dacă nu, oriunde vei merge, vei găsi lucrul de care ai fugit. În schimb, fii răbdător până când ispita va pieri, așa încât plecarea ta să nu fie o piatră de poticnire și, la vreme de pace, plecarea ta să nu-i tulbure pe cei care rămân în locul acela.”

Un frate l-a întrebat pe un bătrân: „Ce să fac, părinte, căci nu fac nimic din cele ale călugăriei. Sunt mereu în nepăsare: mănânc, beau, dorm, am gânduri necurate, sunt în mare tulburare. Sar de la un lucru la altul și de la un gând la altul.” Bătrânul i-a zis: „Rămâi în chilia ta. Ceea ce poți face, fă fără să te tulburi. Dăruiește-te lucrului mărunt pe care-l faci acum în chilia ta, pentru Dumnezeu, păzindu-ți cugetul.”

Apoftegmele Părinților pustiei #12

Un bătrân a fost întrebat cum să nu se smintească un frate zelos când îi vede pe unii care se întorc în lume. El i-a răspuns: „Ia aminte la câinii care vânează iepuri și la cum unul dintre ei, abia după ce pândește iepurele și îl vede, aleargă după el. Când ceilalți îl văd că aleargă, fug și ei după el. Apoi fug după altul. Însă, în cele din urmă, se opresc și se întorc. Doar câinele care a văzut iepurele continuă să-l urmărească. El nu se oprește din osteneala sa din pricina celor care s-au întors, nu se îngrijorează din cauza spinilor și a mărăcinilor, cu toate că aleargă prin mijlocul lor. Tot așa este ci cel care Îl caută pe Domnul Isus Hristos cugetând la cruce fără încetare. El este mai presus de orice piedică ce ne va ieși în cale, până când ajunge la Cel răstignit.”