Apoftegmele Părinților pustiei – Pagina 4

Apoftegmele Părinților pustiei #20

Un frate îl roagă pe un bătrân să îi arate o cale practică pe care, urmând-o, să dobândească toate virtuțile, iar bătrânul îi răspunde: dacă poți îndura când ești batjocorit, acest lucru e mai important decât orice virtute.

Un bătrân a fost întrebat: „Cum sunt cei care zic: Vedem chip de îngeri?” Bătrânul le-a răspuns: „Mult mai binecuvântat e acela care-și va vedea singur păcatele în toată vremea.”

Apoftegmele Părinților pustiei este o serie dedicată perioadei Postului Paștelui, în care ne propunem să descoperim spusele Părinților pustiei pe baza volumului Apoftegmele Părinților deșertului. Versiunea coptă sahidică sau Patericul copt, ediţie critică, studiu introductiv, note, revizie finală, concordanţă de Ștefan Colceriu.

Apoftegmele Părinților pustiei #19

Au venit odată la apa* Achillas trei bătrâni. unul dintre ei avea un renume rău. Unul dintre ei a zis bătrânului:„Fă-mi o plasă, să am ceva din mâinile tale.” El a răspuns: „N-am vreme.” Celălalt, care avea nume rău, i-a zis: „Fă-mi o plasă, să am ceva din mâinile tale.” El a răspuns: „O să-ți fac una”. Atunci, cei doi bătrâni l-au întrebat deoparte: „Cum vine asta? Noi te-am rugat să ne faci și tu nu ai vrut, dar acestuia i-ai spus: „O să-ți fac.” Bătrânul le-a zis: „Eu v-am spus că n-o să v-o fac și nu v-ați întristat că nu am vreme. Acesta însă, dacă nu i-o fac, o să spună: „A auzit de păcatul meu și nu a vrut să-mi facă.” Și o să rupă îndată legătura cu noi. Așa însă i-am înviorat sufletul, ca unul ca ăsta să nu fie copleșit de întristare.”

*„Apa” = transliterare din coptă a cuvântului „avva”, „părinte, tată”.

Apoftegmele Părinților pustiei #18

Unul l-a întrebat pe un bătrân: „De ce, când stau în sălașul meu, duhul îmi cutreieră în toate părțile?” Bătrânul i-a răspuns: „Fiindcă sunt bolnave celelalte simțuri din afară, văzul, auzul, mirosul, vorbirea. Dacă însă le întrebuințezi pe acestea în curăție, celelalte simțuri dinlăuntru își găsesc liniștea și tămăduirea.”

Unul l-a mai întrebat pe un bătrân: De ce, când stau în sălașul meu, deznădăjduiesc?” Acela i-a răspuns: „Fiindcă nu ai cugetat încă nici la odihna la care nădăjduim, nici la pedeapsa viitoare. Dacă ai fi luat bine aminte la acestea, chiar de ți-ar fi plină de viermi chilia ta, ai răbda și nu ai deznădăjdui.”

Apoftegmele Părinților pustiei #17

Un frate l-a întrebat pe un bătrân: „Părinte, de ce am inima împietrită și fără frică de Dumnezeu?” Bătrânul i-a răspuns: „Socotesc că, dacă omul păstrează mustrarea în inima sa, va dobândi frica de Dumnezeu.” Fratele a întrebat: „Ce este mustrarea?” Bătrânul i-a răspuns: „Înseamnă ca omul să-și mustre sufletul pentru toate lucrurile, zicându-i: „Adu-ți aminte că trebuie să ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu.”

Un frate i-a spus lui apa Paisie*: „ Ce să fac, căci am inima împietrită? Nu am frică de Dumnezeu.” Acela i-a răspuns: „Du-te și alătură-te unui frate care are frică de Dumnezeu și, din felul lui de a se teme, vei dobândi și tu frica de Dumnezeu.”

*„Apa” = transliterare din coptă a cuvântului „avva”, „părinte, tată”.

Apoftegmele Părinților pustiei #16

Întâmplare povestită de un bătrân despre un tânăr care voia să devină anahoret, dar era împiedicat de mama lui să o facă. Tânărul a insistând, zicând „Vreau să-mi mântuiesc sufletul!” Ea s-a străduit să-l oprească, dar nu a izbutit, așa că i-a dat drumul. După ce s-a dus să se călugărească, a fost nepăsător și și-a dus viața rău. Iar când a murit mama lui, după o vreme, s-a îmbolnăvit de o boală atât de grea, încât a intrat în extaz de parcă era dus la judecată. Și a găsit-o pe maica sa împreună cu cei care erau judecâți. Când l-a văzut, ea s-a minunat și i-a zis: „Ce-i fiule, de-ai ajuns și tu aici ca să fii judecat? Unde sunt vorbele pe care le spuneai: Vreau să-mi mântuiesc sufletul!” El s-a rușinat de cele auzite și a rămas trist, fără să spună nimic în apărarea sa. Prin iconomia lui Dumnezeu cel iubitor de oameni, s-a vindecat de boală după cele văzute și s-a pocăit în inima lui de când a avut această cercetare de la Dumnezeu. A stat să cugete la mântuirea sa; și a plâns pentru cele făcute cu nepăsare mai înainte. Și s-a canonic în asemenea măsură, încât mulți l-au îndemnat să se odihnească un pic ca să nu se vatăme din pricina lacrimilor multe. El însă nu voia să fie mângâiat, ci zicea „Dacă nu am putut îndura mustrarea mamei mele, cum voi putea îndura rușinea din ziua judecății în fața lui Hristos și a tuturor îngerilor?”

Un bătrân a spus: „ Dacă ar fi cu putință ca sufletele oamenilor să iasă de frică după înviere la venirea lui Dumnezeu, lumea ar muri de groază și cutremur. Ce priveliște să vezi cum cerurile se deschid și Dumnezeu se arată cu mânie și amenințare și cu mulțimi nenumărate de cete îngerești, ca atunci toată omenirea să vadă toate acestea laolaltă. De aceea, se cuvine ca așa să cugetăm ca și cum i-am da socoteală lui Dumnezeu în fiecare zi, fiind întrebați de faptele din timpul vieții.