Vă invit astăzi să descoperim împreună o carte deosebit de practică, ce poartă un titlu paradoxal: Păcate respectabile, de Jerry Bridges. Probabil că titlul vi se va părea ciudat, însă Jerry Brigdes încearcă să ne arate prin cartea lui un singur lucru: în ochii lui Dumnezeu, păcatul este păcat, indiferent de cât de lipsit de importanţă l-am percepe noi. El ne provoacă să ne analizăm şi să descoperim acele păcate din viaţa noastră pe care le tolerăm şi pe care le trecem cu vederea şi să luăm decizia de a ne schimba.

pacate_coperta1 Jerry Bridges este un autor şi vorbitor creştin american născut în 1929, care şi-a obţinut diploma în inginerie la Universitatea din Oklahoma înainte să plece ca ofiţer în Marina SUA în timpul Războiului din Coreea. El s-a alăturat organizaţiei creştine de ucenicizare, numită The Navigators în 1955, unde slujeşte şi astăzi. Jerry Bridges este autorul a peste 20 de cărţi, printre care se numără, Urmăriţi sfinţenia, Practicarea evlaviei şi Păcate respectabile, pentru a le numi doar pe cele traduse în limba română.

Această carte nu se referă la păcatele evidente ale culturii noastre, ci la păcatele subtile ale credincioşilor, care constituie publicul-ţintă al acestei cărţi.

Iată ce spune el:

Motivaţia pentru scrierea acestei cărţi vine dintr-o convingere tot mai mare că aceia dintre noi pe care eu îi numesc evanghelici conservatori s-ar putea să fi devenit mai preocupaţi de păcatele majore ale societăţii din jurul nostru, încât am pierdut din vedere nevoia de a ne trata propriile păcate mai „rafinate” sau mai subtile.

Jerry Bridges tratează în cartea de faţă, printre altele, nemulţumirea, iritabilitatea, egoismul, nerăbdarea, mânia. Poate deja ne gândim că nu le-am considerat până acum păcate. De ce sunt atât de grave încât să merite să fie scrisă o carte pe tema lor? Însă Dumnezeu nu ne-a dat autoritatea de a stabili valori pentru diferite păcate. Într-adevăr, poate consecinţele nu sunt la fel de grave ca la păcatele pe care noi le considerăm evidente, dar Biblia spune clar că cine încalcă o poruncă este vinovat de toate; nota 9,99 nu este o notă de trecere. Şi păcatele aşa zis minore sunt vrednice de blestem. Jerry Bridges a scris o asemenea carte deoarece observă că până şi în biserică termenul de „păcat” a început să dispară, a fost cosmetizat, a primit denumiri mai moderne care să acopere ce înseamnă el de fapt sau chiar a fost scos în afara cercurilor bisericeşti, considerându-se că doar în societate, în jurul nostru există problema păcatelor cu adevărat grave.

Atunci când mă complac în păcat, în orice fel de păcat, Îl dispreţuiesc pe Dumnezeu Însuşi şi Legea Sa. Oricât de puţin grave le-am considera noi, păcatele duc la răzvrătire faţă de Dumnezeu. Atunci când păcătuim, atunci când încălcăm Legea lui Dumnezeu în orice mod, chiar dacă este extrem de mic în ochii noştri, ne răzvrătim împotriva autorităţii suverane şi a măreţiei transcendente a lui Dumnezeu. Păcatul nostru este un atac la adresa măreţiei şi domniei suverane a lui Dumnezeu. Este într-adevăr o trădare cosmică.

Jerry Bridges scrie despre gravitatea păcatului, dar nu ne lasă în deznădejde. Da, Dumnezeu judecă întotdeauna păcatul. Dar, în cazul celor care cred în El, l-a judecat deja în persoana Domnului nostru Isus Hristos.

Remediul pentru păcatul nostru, indiferent dacă acesta este scandalos sau acceptabil, este Evanghelia, în cel mai larg sens al său. Hristos, în lucrarea Sa pentru noi şi în noi, ne salvează nu numai de pedeapsa păcatului, ci şi de sub domnia sau puterea lui dominatoare din viaţa noastră. (…) Evanghelia ne oferă această asigurare. „Ferice de omul căruia Domnul nu-i ţine în seamă păcatul“ (Romani 4:7, 8). De ce Domnul nu-mi ţine în seamă păcatul? Pentru că deja l-a pus pe seama lui Hristos.

Nu vom fi singuri. Dumnezeu este în luptă împreună cu noi. Chiar dacă uneori nu vedem nici un progres în sfinţirea noastră, trebuie să avem încredere în promisiunea Lui că va duce la bun sfârşit ce a început în noi prin Duhul Sfânt. Noi trebuie să umblăm prin Duhul, scrie Pavel în Epistola sa către Galateni. Duhul ne dă încredinţarea că am păcătuit, ne conştientizează de existenţa păcatului în viaţa noastră, apoi ne face capabili de a ne ocupa de acest păcat. Iar noi suntem responsabili să renunţăm la păcatul de care Duhul Sfânt ne-a înştiinţat şi să aflăm care sunt domeniile în care acesta deja ne-a afectat viaţa. Noi trăim sub influenţa dominantă a Duhului atunci când ne expunem mintea în mod continuu la voia morală a Duhului pentru noi, aşa cum este ea revelată în Scriptură, şi când căutam să ne supunem ei.

Suntem responsabili înaintea lui Dumnezeu să-I ascultăm Cuvântul, să dăm morţii păcatele din viaţa noastră, atât păcatele aşa-zis acceptabile, cât şi pe cele evident neacceptabile. În acelaşi timp, în noi înşine noi nu avem abilitatea de a duce la îndeplinire această responsabilitate. De fapt, suntem complet dependenţi de puterea Duhului Sfânt. În acest sens, suntem atât responsabili, cât şi dependenţi.

Când ne luptăm să dăm morţii păcatele noastre subtile, trebuie ca neîncetat să ne amintim acest adevăr îndoit: păcatele noastre sunt iertate, iar noi suntem acceptaţi ca neprihăniţi de către Dumnezeu, datorită vieţii fără păcat, precum şi a morţii purtătoare a păcatului, a Domnului nostru Isus Hristos. Nu există o motivaţie mai mare pentru a ne ocupa de păcat decât înţelegerea acestor două adevăruri glorioase ale Evangheliei.

A ne ocupa de păcatul personal nu este o opţiune. Iată însă câteva soluţii pe care Jerry Bridges le propune pentru a ne ajuta în lupta cu păcatul:

Aplicaţi Evanghelia

Fiţi dependenţi de Duhul Sfânt.

Recunoaşteţi-vă responsabilitatea.

Identificaţi păcatele respectabile concret.

Memoraţi şi aplicaţi versete adecvate situaţiei.

Cultivaţi practica rugăciunii.

Implicaţi unul sau mai mulţi credincioşi împreună cu voi. Este mai uşor să renunţăm la păcat dacă avem cui să dăm socoteală şi dacă avem un sprijin – cineva care a trecut pe acolo sau are înţelepciunea de a da sfaturi bune, de a se ruga pentru noi şi de a veghea la creşterea noastră spirituală.

Iată câteva dintre păcatele „respectabile“ pe care Jerry Bridges le prezintă apoi în cartea sa.

Lipsa de evlavie poate fi definită ca trăirea vieţii cotidiene gândindu-ne puţin sau deloc la Dumnezeu, la voia Lui, la slava Lui sau la dependenţa noastră de El. De ce nu se observă o diferenţă de comportament între creştini şi necreştini? Tocmai din lipsa evlaviei, explică autorul. Mai mult, aşa cum vom vedea, toate păcatele de fapt au la bază lipsa de evlavie – faptul că nu Îl punem pe Dumnezeu în locul din viaţa noastră în care trebuie să stea.

Ce înseamnă să facem totul pentru slava lui Dumnezeu? Doresc ca Dumnezeu să fie mulţumit de modul în care mă ocup de activităţile obişnuite ale zilei. Doresc ca toate activităţile mele dintr-o zi obişnuită să-L cinstească pe Dumnezeu înaintea altor oameni.

Îngrijorarea este păcat deoarece presupune neîncredere în Dumnezeu. Când ne îngrijorăm, suntem inconsecvenţi în crezul nostru: noi afirmăm că Dumnezeu este suveran şi are în pază vieţile noastre, dar când apare o problemă tindem să luăm totul în mâinile noastre. Îngrijorarea duce şi la o ineficienţă în viaţa noastră pentru că începem să ne concentrăm pe acel domeniu cu probleme, care ne stă în cale, ne supără sau ne face să ne temem de viitor în loc să facem ce ne stă în putinţă şi să aducem acea situaţie înaintea lui Dumnezeu, continuându-ne viaţa având încredere deplină în El.

Frustrarea este păcat pentru că ne determină să ne concentrăm asupra cauzei care ne provoacă acea stare în loc să ne concentrăm asupra unei relaţii bune cu Dumnezeu şi cu semenii.

„Puteţi arunca întreaga greutate a îngrijorărilor voastre asupra Lui, căci voi sunteţi preocuparea Sa personală“, ne încurajează Petru, în traducerea Phillips Modern English pentru 1 Petru 5:7.

Unul dintre păcatele noastre «acceptabile» este acela că luăm ca pe ceva de la sine înţeles toate resursele materiale şi binecuvântările spirituale pe care Dumnezeu ni le-a acordat atât de îmbelşugat şi că, prin urmare, nu-I mulţumim încontinuu, scrie autorul.

Nemulţumirea se iveşte de cele mai multe ori din circumstanţe cu caracter continuu şi neschimbător, în legătură cu care nu putem face nimic. Când nu recunoaştem că aceste reacţii faţă de circumstanţele noastre sunt păcate, reacţia noastră nu diferă cu nimic de a necredincioşilor care niciodată nu-L includ pe Dumnezeu în situaţiile lor. Şi iată-ne din nou ajunşi la lipsa de evlavie.

În continuare, Jerry Bridges discută patru tipuri de mândrie: mândria prezumţiei morale, mândria doctrinei corecte, mândria realizărilor şi mândria unui spirit independent.

Mândria prezumţiei morale este acea mândrie a fariseului din Evanghelii, care se ruga „Îţi mulţumesc că nu sunt ca vameşul acela“. Ajungem să îi dispreţuim pe cei care comit păcate flagrante, uitând că nu prin meritele noastre, ci prin harul lui Dumnezeu suntem şi putem fi integri din punct de vedere spiritual.

Mândria doctrinei corecte se referă la o atitudine care spune „Eu, sau grupul meu, sau biserica de care aparţin suntem singurii care deţinem adevărul suprem. Oricine altcineva care într-un punct al doctrinei susţine altceva nu are dreptate.“

Mândria realizărilor se referă la relaţia cauză-efect între strădanie şi răsplată. Dacă noi ne-am străduit pentru un anumit lucru şi am primit o recompensă suntem tentaţi să nu luăm în calcul că Dumnezeu ne-a dăruit şi puterea de a face acel lucru, şi răsplata.

Mândria unui spirit independent se referă la o opoziţie faţă de autoritate şi o dorinţă de a face lucrurile aşa cum vrem noi, din nou fără să luăm în calcul suveranitatea lui Dumnezeu.

În lista lui Jerry Bridges urmează egoismul şi lipsa stăpânirii de sine, urmate de nerăbdare şi iritabilitate. Cultura noastră creştină ne face să avem nişte limite care tind să ne facă să ne înfrânăm de la păcate evidente, dar în cadrul acelor limite trăim cam cum ne place. Rareori spunem «nu» dorinţelor şi emoţiilor noastre. Lipsa stăpânirii de sine ar putea fi foarte bine unul dintre păcatele noastre mai «respectabile». Şi pentru că îl tolerăm, devenim mai vulnerabili în faţa altor păcate «respectabile». De exemplu, lipsa controlului asupra limbii noastre deschide uşa tuturor felurilor de vorbire murdară, precum sarcasmul, bârfa, calomnia şi ridiculizarea.

Mânia este şi cea exprimată, dar şi cea ascunsă, pe care o ţinem în noi. Tocmai în asta constă subtilitatea acestui păcat. Mânia întotdeauna creşte şi nu rămâne la stadiul de foc mocnit.

Buruienile mâniei sunt de fapt grade progresive ale mâniei atunci când ea nu este tratată la timp: resentimentele (mânia păstrată), amărăciunea (resentiment păstrat permanent), ostilitatea, cearta (manifestarea exterioară a mâniei ascunse) şi răzbunarea. Iată la ce ne poate aduce o mică sămânţă de mânie. Mânia păstrată nu numai că este păcat, ci este şi periculoasă din punct de vedere spiritual. Mânia nu este niciodată statică. Dacă nu este tratată, ea se va transforma în amărăciune, ostilitate şi pică cu gânduri de răzbunare. Nu este de mirare că Pavel a spus: „Să nu apună soarele peste mânia voastră.“

Există multe alte circumstanţe sau acţiuni ale altora care ne ispitesc să ne enervăm. Dar ele niciodată nu ne pot determina să ne enervăm. Cauza se află întotdeauna în inima noastră, de obicei ca rezultat al mândriei sau al egoismului nostru. Orice situaţie dată care ne ispiteşte să ne enervăm fie ne poate îndrepta spre mânia păcătoasă, fie spre Hristos şi puterea Sa de sfinţire.

Invidia este conştienţa dureroasă şi adesea ranchiunoasă relativă la un avantaj de care se bucura altcineva. Gelozia este în general definită ca netolerarea rivalităţii. În Biserică, gelozia şi invidia ar trebui să fie inexistente deoarece Dumnezeu a dat fiecăruia daruri şi talente diferite, care se completează reciproc şi sunt egale ca valoare, indiferent de cât de vizibile sunt. Fiecare îşi are rolul său ca mădular în Trupul lui Hristos. Dacă suntem invidioşi pierdem din vedere ce are Dumnezeu pregătit pentru noi.

Atitudinea lumească înseamnă ataşament, absorbire sau preocupare faţă de lucrurile acestei vieţi; înseamnă acceptarea valorilor, moravurilor şi obiceiurilor societăţii amabile, dar necredincioase, care ne înconjoară, fără a discerne dacă acele valori, moravuri şi obiceiuri sunt sau nu biblice. Înseamnă pur şi simplu înaintarea în sensul curentului culturii care ne înconjoară, atâta vreme cât această cultură nu este vădit păcătoasă.

Deşi ne folosim de lucrurile legitime ale lumii, ar trebui să le manevrăm cu grijă, ca nu cumva ele să devină prea importante pentru noi. Un idol poate fi orice lucru pe care îl preţuim atât de mult încât tinde să ne absoarbă energia emoţională şi mentală ori timpul şi resursele. Sau poate fi orice lucru căruia îi acordăm întâietate faţă de Dumnezeu sau familie.

Sunt multe alte păcate pe care Jerry Bridges le discută şi pe care vă invit să le descoperiţi, şi multe altele care nici măcar nu au încăput în cartea sa. Cred că „Păcate respectabile“ este o oglindă în care să verificăm cât de mult ne-am lăsat transformaţi de Duhul Sfânt şi cât de mult am lăsat Cuvântul lui Dumnezeu să ne modeleze modul de a vedea fiecare acţiune sau atitudine. Câţi lăstari ai păcatelor „respectabile“ am dat la o parte în situaţiile în care au ieşit la iveală? Să nu uităm că a scăpa de aceste păcate nu este o opţiune, însă la Dumnezeu avem întotdeauna sprijinul.

Pentru mai multe informaţii despre Jerry Bridges şi organizaţia sa, puteţi accesa site-ul The Navigators. De asemenea, puteţi urmări un interviu realizat de John Piper, în care cei doi discută despre disciplinele spirituale, viaţa creştină şi providenţa lui Dumnezeu.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s